Day 5
Stii cand te tai la un deget, catusi de putin (sau nu) si-ti petreci urmatoare zile protejandu-l?
Cred ca la fel se intampla cu inima noastra..
Dupa ce a murit tata, mult timp nu am putut sa simt mare lucru. Stiu ca erau valuri de disperare care ma paralizau si mai stiu ca invatasem sa le blochez.
Atunci, si acum, in timp ce imi spun ca nu am sentimente, imi imaginez o usa mica, de lemn, pe care o incui. Si nu mai simt nimic.
Doar ca noptile nu functioneaza.
Si-mi pare atat de rau ca a ajuns sa-mi fie frica de durere.
I need to get away from my life and thoughts.
e altfel
Mereu e altfel. Fiecare vara, fiecare zi.
Ma fascineaza conferintele TED. Un fel de psiholog gratis in propria-ti casa.
Azi ma uitam la un discurs pe care l-a tinut un doctorand in psihologie. Igiena emotionala si cum nu stim sa ne ingrijim sufleteste.
Si mi-am dat seama ca am perceput relatiile trecute ca esecuri personale. Am simtit ca eu am fost de vina ca n-a mers. Ca am fost poate prea atasata sau prea sincera cu ce simt si cat. Ca poate am fost prea de treaba cand trebuia sa o fac putin pe inabordabila. Si am mai realizat ceva : din cauza ca am tratat ca un esec propriu aceste relatii, am acceptat sa fiu intr-o pseudo-relatie care nu face decat sa ma distruga ca om. Care ma face sa imi pun la induioala moralitatea si ce am devenit. O relatie in baza careia imi permit psihicului meu sa ma „tortureze” pt nereusitele dinainte.
Si partea cea mai ciudata este ca am inceput de cateva zile sa fiu obsedata sa fac curat peste tot : in camera, in masina, sa sterg praful, sa arunc gunoiul, sa sterg biroul+tastatura+mouse+monitoare+ TOT.
Cred ca asta e mecanismul meu care imi spune ca e nevoie de o alta curatenie.
Si cred ca e momentul sa recunosc ca sunt singura pentru ca asa am ales. Nu pentru ca oamenii buni sunt putini, nu pentru ca oamenii n-au nimic interesant sa-mi spuna, nu, ci pentru ca vreau sa fiu singura..pentru ca ma simt in siguranta in singuratate. Nu mi-au trebuit decat 5 ani ca sa realizez asta.
Oare cum se vindeca?
2015
E momentul sa revin la terapia prin scris.
Deja am incercat tigarile
si muzica
si tacerea si galagia
condusul
munca
..revin la asta.
Tot incerc sa-mi dau seama daca cer prea mult. Daca sunt eu de vina. Daca eu sunt cea care greseste, care se arunca.
Nu inteleg nimic din realitatea asta.
Macar acum pot sa conduc pana imi limpezesc mintea.
este exact cum mi-am dorit.
Sunt multumita dar vreau sa fiu fericita.
. si de la capat
Bun. Rezumat 2013 :
– schimbat 2 joburi, din bine in mai bine
– trecut anul 3 la facultate
– mare cucerire mare (stiu eu ce rahat mananc aici)
– a murit cel mai bun prieten
– 3 ani de la moartea lui tata
– invins lupta mamei cu cancerul
– inceput relatie la sfarsitul anului.
Cum am trecut in 2014 :
– concediu de la noul job
– in club cu el
– putin mai determinata
– bifand multe dintre rezolutiile de la inceputul lui 2013
Spiritual vorbind? Sunt fericita si chestia asta ma ingrozeste, ma ingheata, ma panicheaza si imi vine s-o iau la fuga. Pentru ca el este tot ce mi-am dorit insa eu sunt departe de ceea ce vreau sa fiu.
Si am descoperit ca desi nu m-am razbunat pe altii dupa palmele primite, urmele au ramas. Si oamenii tot mor, si oamenii tot pleaca, si oamenii ma tot parasesc.
Si sunt terifiata de faptul ca o sa plece. Sau ca nu sunt suficient. Sau ca fiindu-mi atat de frica o sa-l indepartez.
Si incerc sa fiu rece, calculata, incerc sa ma redresez dar nu pot. Pentru ca nu stiu ce-am facut cu mine. Pentru ca este ingrozitor sa rationezi ca meriti sa fii fericit dar sa nu SIMTI asta.
Si stiu ca n-am logica, nimeni nu intelege nimic, dar imi este atat de frica de el incat nu pot sa respir.
Si vreau sa-mi iau licenta si permisul, si vreau sa-mi demonstrez ca pot. Pot tot. Dar ma tot prabusesc si nu pot sa ma redresez. Sunt ca o gelatina.
Ajutor.
Cum e zicala cu : ai grija ce-ti doresti?
Mi-am dorit altceva. Si am primit mai mult decat speram.
Stii cum spuneam eu ca viata mea tinde sa se schimbe total atunci cand e cazul? Pai da, cam asa e.
Intr-o seara, mergeam frumos catre o prietena sa-i fac o vizita. Si-mi suna telefonul. Era varul meu care ma intreaba daca sunt interesata sa ma angajez la ei. Tam nesam, ma trezesc cu altcineva la capatul „firului” care imi detalia jobul. Aveam inima putin indoita dar m-am gandit ca nu strica sa incerc. Alt domeniu, skilluri noi, potential mult mai mare.
Am fost la interviu, a fost haos, totusi le-a placut de mine. Tuturor. Inclusiv unui prieten de al varului meu care a tinut sa-mi transmita felicitarile pentru noul job, personal.
Si de atunci a inceput un nou rollercoaster. Demisie de aici, preaviz, mesaje peste mesaje de la el, noi descoperiri.
Ma amuza foarte tare situatia, mai ales cand citesc posturile din urma. Mai ales cand vad ca eram intr-o mare defensiva. Si apoi, brusc, totul s-a schimbat. Si m-am saturat sa-mi fac griji, sa tin garda sus, sa ma tem, sa ma retrag, sa mai gandesc.
Asa ca am lasat garda jos. E ca si cum darami un baraj in mijlocul unei viituri, cam asa sunt acum. Sunt bulversata, m-a luat pe sus, dar e atat de bine.
Da, deci, cum era aia? Hai sa ne dorim mai mult si apoi sa si avem curajul sa incercam.
Imi pare rau ca am renuntat la pian. Mai ales acum cand realizez ca imi trebuie o preocupare. Si stiu ca pianul m-ar fi vindecat de multe, m-ar fi ascultat, m-ar fi alinat.
Incep sa am din ce in ce mai des senzatia ca am aruncat parti din mine la gunoi. M-am descotorosit de mine ca de hainele vechi. Ca si cum nu ma mai incapeam, nu-mi eram suficienta.
Sau poate am facut asta ca sa le las loc altora. Ca sa-i pot imbraca peste hainele mele, pe ceilalti. Nu stiu, nu-mi dau seama si nici nu cauta avida raspunsul.
Am nevoie sa simt ca traiesc pentru ceva. Sa am ceva, sa detin, sa ma definesc prin ceva. Nu, nu prin CINEVA. Prin ceva, ceva ce sa ma deosebeasca, sa ma traga deoparte de drumul batatorit, deoparte de multime. Ceva al meu, ceva care sa-mi dezamorteasca sufletul si mintea.
Sa scriu, sa cant sau sa dansez. Sa rad si sa ma invart. Sa simt ca traiesc, cu adevarat. Sa fiu implinita, nu ciopartita.
Mi-e dor de mare. Nu un dor trist, un dor cu jind. Un dor de tot. De dus departe, de zgomotul trenului dupa care sa-mi reglez bataile inimii. O carte prin care sa respir, o alta camera cu alte asternuturi, cu alt gust de cafea. O alta lumina si alt praf. O alta muzica, un alt dor cu alte vene, alt sange, alte priviri. Cu alte haine, cu alte tesaturi care nu zgaraie. Cu alte note si alte prelungiri ale momentului.
Fara frica, cu avant, cu dragoste si fara rutina.
Adica: un alt eu.
La multi ani?
In dimineata asta am hotarat ca, de ziua ta, sa ne bem cafeaua impreuna. Si ti-am povestit despre tine, apoi despre faptul ca urmeaza sa fii bunic si intr-un final despre mine.
I-am spus tatalui meu ca sunt invinsa. Asa ma simt azi. Este atat de grea masca asta a indiferentei, veseliei si superficialitatii. Am zile cand obosesc s-o port, ma zgaraie si-mi lasa cicatrici. E prafuita, e prea..mult.
Dar lui pot sa-i spun, la el imi permit sa pun capul in pamant si sa plang. Intotdeauna am putut. Pentru ca m-a inteles asa cum nimeni altcineva nu poate. Si nu m-a judecat, nu mi-a intors cuvintele, nu m-a intrerupt, pur si simplu m-a ascultat.
Asa ca, dragul meu tata, o sa beau in cinstea ta si o sa mai fumez o tigara si o sa rad din suflet, asa cum radeam cu tine. Pentru ca, la urma urmei, tu ai fost singurul din toata familia asta care si-a pastrat copilul si copilaria in suflet. Noi, ceilalti, suntem batrani, prafuiti si dezamagiti de cand ne-am nascut.
Cheers to you, Mihail!
Imi pun mii de intrebari. Nu am raspunsuri. Nu inteleg nimic din mine. Din nou.
Am o frica, e mai degraba teroare, ca o sa se intample ceva cu cei dragi ai mei. Mi se pare ca in mod continuu pierd oameni. Pierd suflete frumoase.
De cand l-am pierdut pe tata, pare-mi-se ca devin paranoica. Sunt ingrozita de moarte, de pierdere. Mi-e frica de cine devin pentru ca am o asa rapiditate in a construi ziduri de auto-aparare incat nici eu nu tin pasul cu mine.
De la el, am mai pierdut 2 prieteni. Nu doar cunostinte, nu simpli amici. Prieteni de suflet. Si nu stiu daca dau vina pe ce nu trebuie pentru ceea ce simt, sau e corect indreptata atentia mea.
Inteleg notiunea de moarte. Chiar o inteleg. O accept. Cred ca macar capacitatea asta am capatat-o. Dar asta nu te vindeca, nu te salta, nu te ridica.
De ce nu pot sa accept oameni noi in viata mea? De frica. Una pe care n-o pot depasi. Singurul lucru care ma face sa mai simt este incertitudinea dinaintea unei certitudini. Senzatia delicata dinaintea unei stabilizari. Fug de stabilitate pentru ca stiu ca nu rezista o eternitate. Oare chiar asa e?
Pot sa fiu Freud II si sa ma psihanalizez? Pot sa citesc carti despre asta si sa ma tratez? Pot sa devin si eu normala?
„- I’m just common”
„- That’s what uncommon people say”
„- That’s what I like about you, you’re sharp”
..Nu stie ca stiu raspunsul la orice pentru ca sunt exact la fel. Si pentru ca am luat tot ce e frumos din oameni si situatii, in cel mai scurt timp posibil. Pentru ca apoi sa dispar, sa ma intorc la construit zidurile alea.
Sunt un puzzle nu pentru ca EU semnific ceva, ci pentru ca am cate o piesa din fiecare persoana pe care am lasat-o in urma. Problema in toata ecuatia asta este ca sunt un puzzle atat de complicat incat nici eu nu-mi gasesc inceputul.
N-am mai spus-o de mult dar …mi-e tare dor de tata. Atat de dor incat nici nu vreau s-o recunosc. Si-l vorbesc, il gandesc si-l cant mereu, dar asta nu-l aduce inapoi. Incep sa-l uit. Dar e ok, nici pentru mine nu mai e mult.
Randuri cu ganduri 