Dupa ce a murit tata, mult timp nu am putut sa simt mare lucru. Stiu ca erau valuri de disperare care ma paralizau si mai stiu ca invatasem sa le blochez.

Atunci, si acum, in timp ce imi spun ca nu am sentimente, imi imaginez o usa mica, de lemn, pe care o incui. Si nu mai simt nimic.

Doar ca noptile nu functioneaza.

Si-mi pare atat de rau ca a ajuns sa-mi fie frica de durere.

I need to get away from my life and thoughts.

il_fullxfull.233448253

e altfel

Mereu e altfel. Fiecare vara, fiecare zi.

Ma fascineaza conferintele TED. Un fel de psiholog gratis in propria-ti casa.

Azi ma uitam la un discurs pe care l-a tinut un doctorand in psihologie. Igiena emotionala si cum nu stim sa ne ingrijim sufleteste.

Si mi-am dat seama ca am perceput relatiile trecute ca esecuri personale. Am simtit ca eu am fost de vina ca n-a mers. Ca am fost poate prea atasata sau prea sincera cu ce simt si cat. Ca poate am fost prea de treaba cand trebuia sa o fac putin pe inabordabila. Si am mai realizat ceva : din cauza ca am tratat ca un esec propriu aceste relatii, am acceptat sa fiu intr-o pseudo-relatie care nu face decat sa ma distruga ca om. Care ma face sa imi pun la induioala moralitatea si ce am devenit. O relatie in baza careia imi permit psihicului meu sa ma „tortureze” pt nereusitele dinainte.

Si partea cea mai ciudata este ca am inceput de cateva zile sa fiu obsedata sa fac curat peste tot : in camera, in masina, sa sterg praful, sa arunc gunoiul, sa sterg biroul+tastatura+mouse+monitoare+ TOT.

Cred ca asta e mecanismul meu care imi spune ca e nevoie de o alta curatenie.

Si cred ca e momentul sa recunosc ca sunt singura pentru ca asa am ales. Nu pentru ca oamenii buni sunt putini, nu pentru ca oamenii n-au nimic interesant sa-mi spuna, nu, ci pentru ca vreau sa fiu singura..pentru ca ma simt in siguranta in singuratate. Nu mi-au trebuit decat 5 ani ca sa realizez asta.

Oare cum se vindeca?

Tot incerc sa-mi dau seama daca cer prea mult. Daca sunt eu de vina. Daca eu sunt cea care greseste, care se arunca.
Nu inteleg nimic din realitatea asta.

Macar acum pot sa conduc pana imi limpezesc mintea.

este exact cum mi-am dorit.

Sunt multumita dar vreau sa fiu fericita.

Cum e zicala cu : ai grija ce-ti doresti?

Mi-am dorit altceva. Si am primit mai mult decat speram.

Stii cum spuneam eu ca viata mea tinde sa se schimbe total atunci cand e cazul? Pai da, cam asa e.

Intr-o seara, mergeam frumos catre o prietena sa-i fac o vizita. Si-mi suna telefonul. Era varul meu care ma intreaba daca sunt interesata sa ma angajez la ei. Tam nesam, ma trezesc cu altcineva la capatul „firului” care imi detalia jobul. Aveam inima putin indoita dar m-am gandit ca nu strica sa incerc. Alt domeniu, skilluri noi, potential mult mai mare.

Am fost la interviu, a fost haos, totusi le-a placut de mine. Tuturor. Inclusiv unui prieten de al varului meu care a tinut sa-mi transmita felicitarile pentru noul job, personal.

Si de atunci a inceput un nou rollercoaster. Demisie de aici, preaviz, mesaje peste mesaje de la el, noi descoperiri.

Ma amuza foarte tare situatia, mai ales cand citesc posturile din urma. Mai ales cand vad ca eram intr-o mare defensiva. Si apoi, brusc, totul s-a schimbat. Si m-am saturat sa-mi fac griji, sa tin garda sus, sa ma tem, sa ma retrag, sa mai gandesc.

Asa ca am lasat garda jos. E ca si cum darami un baraj in mijlocul unei viituri, cam asa sunt acum. Sunt bulversata, m-a luat pe sus, dar e atat de bine.

Da, deci, cum era aia? Hai sa ne dorim mai mult si apoi sa si avem curajul sa incercam.

1391604_342688525866855_1897033628_n

Cateodata, doar cateodata, mi-as dori sa ma opresc. Din tot. Din orice. Din ganduri, frematari, griji.

Sa-mi spun stop. Sa n-o iau de la niciun capat.

As vrea sa opresc senzatia asta de neliniste care curge prin mine. 

Cand eram mica, mica de tot, bunica mea din partea tatalui m-a dus la biserica. Am fost socata (la modul neplacut) : babe care barfeau si m-au dat la o parte sa stea jos, lumanarile care aduceau moarte – nu lumina, inghesuiala, fum innecacios, pupatul icoanelor, toate astea au creat un tablou urat in capul meu.

Apoi, m-a dus bunica din partea mamei la o alta biserica. Acolo mi-a placut. Peretii albi, liniste, scaune pentru toata lumea si un nene care vorbea ceva ce eu intelegeam. Vorbea si nu canta. Cel putin, nu tot timpul. 

Si mi-a placut. Si am mai mers. Am mers in toate vacantele cat am stat la Bacau. La 14 ani, pentru ca mama hotarase sa se boteze la ei, m-am botezat si eu. Oamenii erau calzi, si-mi zambeau si-mi vorbeau frumos. Nu-mi ziceau „n-ai voie”, imi argumentau de ce. Totul avea logica. Mergeam in tabere si erau cele mai frumoase amintiri. Eram atat de fericita. Aveam sufletul plin.

Am tot mers pana pe la 16-17 ani. Apoi am crescut. M-am apucat de fumat. M-am indepartat si ma enervam cand auzeam ca „pamantul n-o mai duce mult”.

„Cum adica? Eu am doar 16 ani! Nu mi-am trait viata! Nu m-am distrat!”, le spuneam prietenelor mele.

Si de atunci am inceput „sa ma distrez”. N-am mai tinut cont de nimeni si de nimic. Am fumat, am dansat pana dimineata, am baut, destrabalare totala.

Sunt aproape 5 ani de atunci si vin si spun „sunt nefericita”. Profund nefericita. Sunt goala sufleteste. Incerc continuu sa-mi umplu golul asta prin altii. Si nu imi iese. Pentru ca „altii” pleaca, mereu si mereu raman cu durerea. 

Eu de la 11 ani am tinut jurnale pana in momentul cand a murit tata. Si m-am uitat prin ele. Stii ce am observat? Singurele momente cand scriam ca sunt fericita, erau momentele cand ma intorceam la Dumnezeu.

Nu-mi vine sa cred ca-mi recunosc toate astea. Nu-mi vine sa cred cand ma gandesc ca dupa ce o sa inchid fereastra asta o sa ma intorc la viata mea. Nu-mi vine sa cred ca oamenii aia aveau dreptate, ca in Grecia si (aparent) in Franta s-a dat o lege prin care oamenii sunt obligati sa lucreze si sambata.

Nu mai am energie azi.