Imi pare rau ca am renuntat la pian. Mai ales acum cand realizez ca imi trebuie o preocupare. Si stiu ca pianul m-ar fi vindecat de multe, m-ar fi ascultat, m-ar fi alinat.

Incep sa am din ce in ce mai des senzatia ca am aruncat parti din mine la gunoi. M-am descotorosit de mine ca de hainele vechi. Ca si cum nu ma mai incapeam, nu-mi eram suficienta.

Sau poate am facut asta ca sa le las loc altora. Ca sa-i pot imbraca peste hainele mele, pe ceilalti. Nu stiu, nu-mi dau seama si nici nu cauta avida raspunsul.

Am nevoie sa simt ca traiesc pentru ceva. Sa am ceva, sa detin, sa ma definesc prin ceva. Nu, nu prin CINEVA. Prin ceva, ceva ce sa ma deosebeasca, sa ma traga deoparte de drumul batatorit, deoparte de multime. Ceva al meu, ceva care sa-mi dezamorteasca sufletul si mintea.

Sa scriu, sa cant sau sa dansez. Sa rad si sa ma invart. Sa simt ca traiesc, cu adevarat. Sa fiu implinita, nu ciopartita.

Mi-e dor de mare. Nu un dor trist, un dor cu jind. Un dor de tot. De dus departe, de zgomotul trenului dupa care sa-mi reglez bataile inimii. O carte prin care sa respir, o alta camera cu alte asternuturi, cu alt gust de cafea. O alta lumina si alt praf. O alta muzica, un alt dor cu alte vene, alt sange, alte priviri. Cu alte haine, cu alte tesaturi care nu zgaraie. Cu alte note si alte prelungiri ale momentului.

Fara frica, cu avant, cu dragoste si fara rutina.

Adica: un alt eu.

1377488_245862022232915_440069434_n

La multi ani?

In dimineata asta am hotarat ca, de ziua ta, sa ne bem cafeaua impreuna. Si ti-am povestit despre tine, apoi despre faptul ca urmeaza sa fii bunic si intr-un final despre mine.

I-am spus tatalui meu ca sunt invinsa. Asa ma simt azi. Este atat de grea masca asta a indiferentei, veseliei si superficialitatii. Am zile cand obosesc s-o port, ma zgaraie si-mi lasa cicatrici. E prafuita, e prea..mult.

Dar lui pot sa-i spun, la el imi permit sa pun capul in pamant si sa plang. Intotdeauna am putut. Pentru ca m-a inteles asa cum nimeni altcineva nu poate. Si nu m-a judecat, nu mi-a intors cuvintele, nu m-a intrerupt, pur si simplu m-a ascultat.

Asa ca, dragul meu tata, o sa beau in cinstea ta si o sa mai fumez o tigara si o sa rad din suflet, asa cum radeam cu tine. Pentru ca, la urma urmei, tu ai fost singurul din toata familia asta care si-a pastrat copilul si copilaria in suflet. Noi, ceilalti, suntem batrani, prafuiti si dezamagiti de cand ne-am nascut.

Cheers to you, Mihail!

Imi pun mii de intrebari. Nu am raspunsuri. Nu inteleg nimic din mine. Din nou.

Am o frica, e mai degraba teroare, ca o sa se intample ceva cu cei dragi ai mei. Mi se pare ca in mod continuu pierd oameni. Pierd suflete frumoase.

De cand l-am pierdut pe tata, pare-mi-se ca devin paranoica. Sunt ingrozita de moarte, de pierdere. Mi-e frica de cine devin pentru ca am o asa rapiditate in a construi ziduri de auto-aparare incat nici eu nu tin pasul cu mine.

De la el, am mai pierdut 2 prieteni. Nu doar cunostinte, nu simpli amici. Prieteni de suflet. Si nu stiu daca dau vina pe ce nu trebuie pentru ceea ce simt, sau e corect indreptata atentia mea.

Inteleg notiunea de moarte. Chiar o inteleg. O accept. Cred ca macar capacitatea asta am capatat-o. Dar asta nu te vindeca, nu te salta, nu te ridica.

De ce nu pot sa accept oameni noi in viata mea? De frica. Una pe care n-o pot depasi. Singurul lucru care ma face sa mai simt este incertitudinea dinaintea unei certitudini. Senzatia delicata dinaintea unei stabilizari. Fug de stabilitate pentru ca stiu ca nu rezista o eternitate. Oare chiar asa e?

Pot sa fiu Freud II si sa ma psihanalizez? Pot sa citesc carti despre asta si sa ma tratez? Pot sa devin si eu normala?

„- I’m just common”
„- That’s what uncommon people say”
„- That’s what I like about you, you’re sharp”

..Nu stie ca stiu raspunsul la orice pentru ca sunt exact la fel. Si pentru ca am luat tot ce e frumos din oameni si situatii, in cel mai scurt timp posibil. Pentru ca apoi sa dispar, sa ma intorc la construit zidurile alea.

Sunt un puzzle nu pentru ca EU semnific ceva, ci pentru ca am cate o piesa din fiecare persoana pe care am lasat-o in urma. Problema in toata ecuatia asta este ca sunt un puzzle atat de complicat incat nici eu nu-mi gasesc inceputul.

N-am mai spus-o de mult dar …mi-e tare dor de tata. Atat de dor incat nici nu vreau s-o recunosc. Si-l vorbesc, il gandesc si-l cant mereu, dar asta nu-l aduce inapoi. Incep sa-l uit. Dar e ok, nici pentru mine nu mai e mult.

Acum sunt om mare. De ce?

Pai hai sa spunem ca diferenta masiva de varsta intre mine si fratele meu impiedica o comunicare normala. Cele mai lungi discutii telefonice dureaza 30 de secunde iar cand ne intalnim domeniile de interes comune sunt : masinile, gadgeturile si formula 1.

Aparent nici pierderea unui parinte nu ne-a apropiat.

Recent am aflat ca mama are niste probleme. Eu sunt o luptatoare, am acceptat vestile, am zambit, am strans-o in brate si i-am garantat ca totul o sa fie bine. Am refuzat sa pronunt sentita care incepe cu „c”.

Fratele meu in schimb n-a acceptat asa usor. A fost vizibil intristat si desi mi s-a rupt sufletul cand am citit durerea din ochii lui, desi sunt omul cuvintelor cand trebuie sa-i sustin pe cei din jur, la el mi s-au innecat cuvintele in gat.

Insa ieri, cu o ambitie de fier, l-am luat deoparte si am discutat. I-am spus cine sunt, i-am aratat ce am vazut si l-am sfatuit. Ca un om mare ce sunt.

Nu stiu cat a inteles, cat a ascultat sau cat a contat dar pentru mine a facut toata diferenta din lume. Pentru ca i-am spus ca am nevoie de el alaturi de mine si pentru ca i-am aratat ca am si eu slabiciunile mele. Recunosc, a fost mai mult un monolog. A fost ca si cum am facut pledoaria finala intr-un proces de care conteaza viata mea. Pentru ca il iubesc din tot sufletul meu si i-am cerut iertare pentru ca am fost egoista.

De multe ori, cand stim anumite lucruri si nu stim daca ar trebui sa le impartasim cu persoana in cauza, privim problema strict din perspectiva noastra. Oare sunt EU in masura sa-i spun? Oare vrea sa stie? Dar n-avem genul ala de relatie, noi nu vorbim despre lucrurile astea. Si, din nou, intelepciunea mamei m-a scos la liman. Mi-a aratat ca eram pur egoista, ca in loc sa iau in calcul faptul ca e vorba despre persoana LUI, viata LUI, viitorul LUI, eu nu m-am gandit decat la mine. Avea dreptate.

Mi-am facut curaj si am fost om mare in fata ultimului om care nu realiza inca asta.

Si dupa ce am facut asta am realizat ca da, as face orice sa-l vad fericit. Cunosc multi oameni, de toate felurile, buni, rai, frumosi, destepti, prosti, toaaate felurile. Dar el, imi rezerv dreptul sa spun ca MERITA sa fie fericit.

Maine mama intra in operatie. Am prea multe degete la o mana ca sa numar oamenii care stiu asta. Dar am nevoie de ganduri bune. Am nevoie s-o spun si s-o strig ca totul o sa fie bine.

In momente ca astea simt nevoia unui umar puternic langa mine.

O sa fie bine, nu-i asa?

„E o dimineata lenesa de duminica. Ma trezesc si las lumina diminetii sa alunge visele frumoase din camera. Ma indrept lenesa spre pickup-ul din coltul camerei. Dau la o parte paharul de ieri si dau drumul la muzica. Acul zgaraie putin discul si apoi muzica incepe sa cante usor. Ma sprijin putin de masa dezordonata, zambesc si iau tricoul larg pe mine.

Ma duc spre bucatarie. Pun ibricul pe foc si ma opresc la fereastra. Urmaresc trecatorii matinali si ma intreb ce cauta ei pe strada intr-o dimineata de duminica? Imi prepar cafeaua si micul meu spatiu miroase ca-n filmele frantuzesti.

Molesita ma asez pe un fotoliu mare, cu bratele inalte si imbracate in catifea. Am o carte cu pagini mirosind a povesti, o revista plina cu poze cu printese moderne si un e-reader, pentru orgoliul meu.

Ridic revista si o rasfoiesc. Imi ridic ochii si privesc in jur. Surad gandidu-ma la imaginea asta atat de cliseica si totusi e a mea. Trec cu privirea peste covorasul moale, ma uit spre biblioteca mare, deloc moderna, cateva lemne si cateva cuie, dar atat de frumoasa, plina cu tot ce-i mai bun din trecut.”

…daca in cativa ani n-ajung sa am tot ce imi imaginez acum, inseamna ca nu sunt nici jumatate din ce pot sa fiu!

Comfortably numb

Mi-am schimbat jobul. Nu, nu din nou, e cel pe care l-am inceput in luna iunie.

Totul merge bine. Targetul se atinge, lumea e chill, colegii sunt suuuuuper ok.

Si pentru ca sunt toti asa ok, we’re all fun and gamed, iesim dupa munca la o bere, fun fun fun.

Pana cand …pai, pana cand ma invita pe mine, doar pe mine, cineva la bere. Atunci nu mai e fun. Imi iau atitudinea de „i’m not dating material” -lucru adevarat, de altfel- si ei se intarata si mai tare.

N-o sa fiu ipocrita, la inceput m-am simtit flatata. Vai, ce dragut, uite, el mi-a adus un trandafir dar celalalt mi-a adus kinder, oh man.

Dar cum bine se stie, sentimentele mele sunt efemere precum parfumul de la avon, starea de bine dispare.
Si atunci ma simt apasata. Si le spune „bai nene, nu o spun in sensul bun ca sunt screwed up, si o spun pe bune cand va spun ca toti sunteti ca o mare familie pentru mine.”

I’m „friendzoning” each and every one of them. Si e atat de amuzant cand ma detasez si ma umfla rasul uitandu-ma la mine cum ma plang 1 data pe luna ca nu l-am gasit pe Aaron Taylor-Johnson al Romaniei.

Dar cand sunt direct implicata, cand vad ca egoul masculin ma acopera cu o pelerina a invizibilitatii dupa fiecare refuz, ma enerveaza. Ma enerveaza pentru ca mie chiar imi place sa ies cu oamenii astia, pentru ca sunt amuzanti si avem ce sa discutam. Doar ca nu vreau mai mult de atat. Dar n-ai cu cine sa te intelegi. Ori ti-o tragem, ori nu existi? Asta e principiul dupa care se desfasoara lucrurile? Si daca da, de ce?

Nu e corect. Nu sunt genul (sau nu mai sunt) care sa faca magarii d’astea. Am ajuns la varsta la care stiu din prima daca o sa fie ceva sau nu (oare?)

Mi-e frica de momentul in care o sa-mi demonstrez ca am trecut, dupa 1 an si 1/2, peste fosta relatie. Pentru ca atunci or sa fie 2 variante :
1. Am trecut peste, slava cerului, mi-a luat 1 an si 1/2.
2. Am trecut peste, Dumnezeule mare, mi-a luat 1 an si 1/2 ca sa dau in alt esec.

Si nu stiu daca sunt eu de vina ca m-am obisnuit singura sau e de vina trecutul pentru ca nu-l pot lasa asa.
De fiecare data cand cineva incearca sa se strecoare in viata mea si forteaza cu foooooarte puuuutin usa, ma baricadez, mai construiesc inca 15 garduri, blindez usile si geamurile, arunc cheile in puturile iadului. Si fac asta fie ca e vorba de fata sau baiat, iubire sau amicitie.

What the hell?

Invataturi

Mama mea m-a educat prost. Pe langa tona de bun simt si respect, m-a invatat ceva teribil de gresit : ce e dragostea cu adevarat.

Nu mi-a povestit despre sex. Nu m-a luat sa discutam despre cum sa ma comport. Insa, a facut ceva teribil: m-a invatat ca dragostea inseamna sacrificiu. Ca dragostea inseamna respect, compromis, iertare si rabdare.

Este ingrozitor sa pleci cu principiile astea in viata. De ce? Pentru ca pe panouri nu scrie „sacrifice sells” ci „sex sells”. Pentru ca toate relatiile incep si se opresc la foreplay.

Sunt teribil de gresita. Trebuia sa ma invete ca superficialitatea si rautatea sunt cele mai bune prietene ale unei femei. Ca atunci cand ii arunci toate lucrurile pe geam, cand nu raspunzi la telefon, cand esti zeflemista, atunci o sa fie bine.

Nu generalizez. Ba da. Bine, ba nu. Ok, cadem de acord la un 98%.

N-am patit nimic. Sunt mai bine ca niciodata. Insa, este de ajuns sa ma uit in jur si sa constat, cu tristete, ca sacrificiul este un subiect tabu.

Ne permitem sa vorbim despre PDA, despre homosexualitate, ne etalam sexualitatea pe toate tarabele, dar moralitatea este tabu. Pentru ca deranjeaza. Pentru ca nu e cool.

Dupa toate astea, ajungem imbatraniti inainte de vreme. Ajungem la 30-35 de ani si ne intrebam cu ce am gresit? Nu inteleg, eu am dat tot ce aveam mai bun. Am stat cum a vrut, m-am imbracat cum ii place, am petrecut pana dimineata, am, am, am…

Dar sacrificiul ala, ‘tu-i mama ma’sii de sacrificiu, unde-i? Cand tu esti obosita si el nici nu se sinchiseste sa te ajute? Cand el e cu probleme si tu vrei plimbari non-stop?

Nepotrivire de caracter? Da, exista. Dar de cele mai multe ori se numeste altfel : nepotrivire de valori.

Nu m-ai trimis cu armele potrivite, mama. Nu stiu cum o sa castig razboiul, nu stiu daca o sa ridic steagul alb si o sa trec granita la tabara adversa. Momentan pot doar sa sper si sa cred ca, la un moment dat, o sa vad un steag alb ridicat si o sa intind mana unui om. Un om in sensul adevarat al cuvantului.

I can feel you breathing
With your hair on my skin
As we lie in the deep of our bed

I pull the sheets
And it’s cold on your feet
Just fall back to sleep in the night

Grow old with me
Let us share what we see
Oh the best it could be
You and I

Our hands they might age
And our bodies will change
But the rest will remain ours
[ Lyrics from: http://www.lyricsty.com/tom-odell-grow-old-with-me-lyrics.html ]
We’ll still sing our song
When our hair ain’t so blonde
We’ll prove them wrong
You and I

Grow old with me
Let us share what we see
Oh the best it could be
You and I (ooohhh)

The hairs they stand up
My feet start to thump
And the feeling of dreaming will rise

You’ll be the one
Who makes me hard makes me strong
Make me feel like I’m feeling alive

Yeah, grow old with me
Let us share what we see
Oh the best it could be
You and I.