. si de la capat

Bun. Rezumat 2013 :
– schimbat 2 joburi, din bine in mai bine
– trecut anul 3 la facultate
– mare cucerire mare (stiu eu ce rahat mananc aici)
– a murit cel mai bun prieten
– 3 ani de la moartea lui tata
– invins lupta mamei cu cancerul
– inceput relatie la sfarsitul anului.

Cum am trecut in 2014 :
– concediu de la noul job
– in club cu el
– putin mai determinata
– bifand multe dintre rezolutiile de la inceputul lui 2013

Spiritual vorbind? Sunt fericita si chestia asta ma ingrozeste, ma ingheata, ma panicheaza si imi vine s-o iau la fuga. Pentru ca el este tot ce mi-am dorit insa eu sunt departe de ceea ce vreau sa fiu.
Si am descoperit ca desi nu m-am razbunat pe altii dupa palmele primite, urmele au ramas. Si oamenii tot mor, si oamenii tot pleaca, si oamenii ma tot parasesc.
Si sunt terifiata de faptul ca o sa plece. Sau ca nu sunt suficient. Sau ca fiindu-mi atat de frica o sa-l indepartez.
Si incerc sa fiu rece, calculata, incerc sa ma redresez dar nu pot. Pentru ca nu stiu ce-am facut cu mine. Pentru ca este ingrozitor sa rationezi ca meriti sa fii fericit dar sa nu SIMTI asta.
Si stiu ca n-am logica, nimeni nu intelege nimic, dar imi este atat de frica de el incat nu pot sa respir.

Si vreau sa-mi iau licenta si permisul, si vreau sa-mi demonstrez ca pot. Pot tot. Dar ma tot prabusesc si nu pot sa ma redresez. Sunt ca o gelatina.

Ajutor.

Anunțuri

Imi pare rau ca am renuntat la pian. Mai ales acum cand realizez ca imi trebuie o preocupare. Si stiu ca pianul m-ar fi vindecat de multe, m-ar fi ascultat, m-ar fi alinat.

Incep sa am din ce in ce mai des senzatia ca am aruncat parti din mine la gunoi. M-am descotorosit de mine ca de hainele vechi. Ca si cum nu ma mai incapeam, nu-mi eram suficienta.

Sau poate am facut asta ca sa le las loc altora. Ca sa-i pot imbraca peste hainele mele, pe ceilalti. Nu stiu, nu-mi dau seama si nici nu cauta avida raspunsul.

Am nevoie sa simt ca traiesc pentru ceva. Sa am ceva, sa detin, sa ma definesc prin ceva. Nu, nu prin CINEVA. Prin ceva, ceva ce sa ma deosebeasca, sa ma traga deoparte de drumul batatorit, deoparte de multime. Ceva al meu, ceva care sa-mi dezamorteasca sufletul si mintea.

Sa scriu, sa cant sau sa dansez. Sa rad si sa ma invart. Sa simt ca traiesc, cu adevarat. Sa fiu implinita, nu ciopartita.

Mi-e dor de mare. Nu un dor trist, un dor cu jind. Un dor de tot. De dus departe, de zgomotul trenului dupa care sa-mi reglez bataile inimii. O carte prin care sa respir, o alta camera cu alte asternuturi, cu alt gust de cafea. O alta lumina si alt praf. O alta muzica, un alt dor cu alte vene, alt sange, alte priviri. Cu alte haine, cu alte tesaturi care nu zgaraie. Cu alte note si alte prelungiri ale momentului.

Fara frica, cu avant, cu dragoste si fara rutina.

Adica: un alt eu.

1377488_245862022232915_440069434_n

Imi pun mii de intrebari. Nu am raspunsuri. Nu inteleg nimic din mine. Din nou.

Am o frica, e mai degraba teroare, ca o sa se intample ceva cu cei dragi ai mei. Mi se pare ca in mod continuu pierd oameni. Pierd suflete frumoase.

De cand l-am pierdut pe tata, pare-mi-se ca devin paranoica. Sunt ingrozita de moarte, de pierdere. Mi-e frica de cine devin pentru ca am o asa rapiditate in a construi ziduri de auto-aparare incat nici eu nu tin pasul cu mine.

De la el, am mai pierdut 2 prieteni. Nu doar cunostinte, nu simpli amici. Prieteni de suflet. Si nu stiu daca dau vina pe ce nu trebuie pentru ceea ce simt, sau e corect indreptata atentia mea.

Inteleg notiunea de moarte. Chiar o inteleg. O accept. Cred ca macar capacitatea asta am capatat-o. Dar asta nu te vindeca, nu te salta, nu te ridica.

De ce nu pot sa accept oameni noi in viata mea? De frica. Una pe care n-o pot depasi. Singurul lucru care ma face sa mai simt este incertitudinea dinaintea unei certitudini. Senzatia delicata dinaintea unei stabilizari. Fug de stabilitate pentru ca stiu ca nu rezista o eternitate. Oare chiar asa e?

Pot sa fiu Freud II si sa ma psihanalizez? Pot sa citesc carti despre asta si sa ma tratez? Pot sa devin si eu normala?

„- I’m just common”
„- That’s what uncommon people say”
„- That’s what I like about you, you’re sharp”

..Nu stie ca stiu raspunsul la orice pentru ca sunt exact la fel. Si pentru ca am luat tot ce e frumos din oameni si situatii, in cel mai scurt timp posibil. Pentru ca apoi sa dispar, sa ma intorc la construit zidurile alea.

Sunt un puzzle nu pentru ca EU semnific ceva, ci pentru ca am cate o piesa din fiecare persoana pe care am lasat-o in urma. Problema in toata ecuatia asta este ca sunt un puzzle atat de complicat incat nici eu nu-mi gasesc inceputul.

N-am mai spus-o de mult dar …mi-e tare dor de tata. Atat de dor incat nici nu vreau s-o recunosc. Si-l vorbesc, il gandesc si-l cant mereu, dar asta nu-l aduce inapoi. Incep sa-l uit. Dar e ok, nici pentru mine nu mai e mult.

La masa cu trecutul

Stim deja cat de mult ne slefuiesc cei care trec prin viata noastra. Stim ca ne influenteaza, ne educa, ne invata, ne ridica sau ne darama.

Dar cand stai la aceeasi masa cu trecutul tau si-l privesti, cand clipa se dilata si te pierzi in moment, tot ceea ce stii nu mai conteaza.

Cand te uiti la trecutul tau si realizezi ca tu nu mai esti la fel, si nici el nu mai e la fel, dar simti ca tu ai crescut, in momentul ala, scurt, ii multumesti lui Dumnezeu pentru ce ai trait.

Trecutul nu creste, sau nu cel pe care-l ai la indemana. Se face din ce in ce mai mic. Neimportant. O lectie invatata pe care n-ai nevoie s-o repeti.

Stiu ca n-are logica, stiu ca uneori n-am logica, n-am inceput si sfarsit, n-am esenta sau au prea multa. Stiu ca sunt idealista cand vine vorba de viitorul meu sau de viitorul celor iubiti. Stiu ca m-am nascut cu sentimentul ca eu n-am cum sa dau gres. Stiu ca, atunci cand e important, sunt cea mai puternica persoana, iar cand sunt nimicuri ma lovesc de ele precum marea de stanci, si ma rup in mii de bucatele. Stiu ca imi trebuie mult ca sa ma lipesc.

Si cand ma uit in jur, uneori, ma lovesc de ciment, iar alteori de un taram de basm.

Pentru ca visez si nu suficient. Sunt superficiala dar nu mereu.

Si jumatatile astea de ma masura, desi ma intregesc ca om, ma sfarama in fiecare zi. Pentru ca nu apartin niciunei lumi. Pentru ca nu sunt nici cea mai desteapta, nici cea mai frumoasa, nici cea mai proasta, nici cea mai obidienta. Si pentru ca NU sunt toate lucrurile astea, pentru ca sunt jumatati de masura, visez la ceva care sa ma intregeasca. Poate un job, poate o tara straina, poata un el, poate orice altceva.

Traiesc cu o frica. Mi-e frica sa nu raman jumatate din ceea ce pot fi din cauza ca n-am o sansa.

Mi-e frica sa n-am o imagine eronata asupra mea, asupra lumii, asupra omenirii.

Si doar aici pot sa recunosc tot si sa recunosc ca … mi-e frica de mine.

Generalitati

Cel mai mare blestem al femeii este, cu siguranta, acel sindrom premenstrual.
Pentru mine, o saptamana inainte si una dupa, ma inghite o gaura neagra a depresiei si groazei, a siroposeniilor din filme si ratarile din trecut.
Este ingrozitor sa stii DE CE te simti asa dar sa nu poti face nimic. E ca si cum ai fi in nisipuri miscatoare si cu cat incerci sa te ridici, cu atat te afunzi mai tare.

Am fost in perioada asta pana acum cateva zile. Evident ca stau cu ochii pironiti pe tavan si ma gandesc „cu ce am gresit, Doamne, in viata asta de ma simt asa trista?!”. Si stiu de ce ma simt asa, dar nu ma pot opri.

Si m-a cuprins disperarea cand ma gandeam ca am aproape 23 (!!?) de ani si n-am realizat nimic. Nici macar n-am terminat facultatea aia (mai am putin, dar totusi) si da, am un job, dar nu e de viitor. Iar in ceea ce priveste viata sentimentala, mai bine ma calugaresc.
Evident, toooate aceste probleme isi faceau de cap zi si noapte, fara sa permita vreunei „scame” de gandire rationala sa intervina.

Acum sunt ok, bineinteles. Ma gandesc ca mai am putin si-mi iau diploma (e ca si cum as lua un sul de hartie igienica, nu valoareaza mai nimic dar cand ai nevoie de eeeel…), am o groaza de experienta in cele mai variate domenii ceea ce nu face decat sa convinga un viitor angajator cat de usor ma adaptez si ce super sunt . Ha ha ha. Iar treaba cu relatiile…mda, acolo n-am ce spune, n-am rezolvare si nici mari sperante.

Am citit Metamorfoza lui Kafka. M-am asigurat ca nu mananc nimic inainte pentru ca DUPA oricum nu aveam nicio sansa. Ok, deci am citit-o. Si n-am inteles absolut nimic. Am mai avut eu o tentativa acum cativa ani sa citesc Castelul, am esuat mizerabil.
In fine, m-am apucat sa caut pe net o „talmacire” a povestii. Nu, nici pe aia nu am inteles-o.

Fac chestionare, ma plictisesc teribil. De abia astept sa-mi iau permisul. Traiesc cu speranta ca, intr-o noapte de vara, cand o sa mi se puna pata grav pentru ca n-o sa adorm, o sa ma urc in masina si o sa conduc fara directie. Asa cum imi imaginam cand eram mica inainte sa adorm.

Mmmm, da. Dupa PMS macar se imprastie „norii” de pe cerul meu si nu mai sunt foarte melodramatica.
Cred ca, de fapt, sunt o romantica incurabila dar prefer sa arat altceva. Cred ca si functioneaza (atrag ce nu trebuie din partea sexului masculin).

Vreau neaparat sa scriu primul post despre muzeul meu muzical si imi tot imaginez care-i prima melodie si cum sa povestesc ce am simtit, dar ma tot blochez. Sper sa reusesc sa scriu zilele astea.

Si ca sa inchei filosofic. Ma tot intreb : oare pe masura ce inaintam in varsta ne este mai usor sa ne desprindem de persoanele dragi? Sau durerea este aceeasi insa o acceptam altfel?

Hugs

Simt ca-mi pierd speranta. Simt ca ajung in momentul ala in care n-o sa mai pot spune „O sa fie bine”.

Mi-e frica de momentul ala. Mi-e frica sa nu mai pot zambi din orice. Mi-e frica sa ajung acolo.

Tot ce aud, tot ce vad, toti oamenii au din ce in ce mai multe probleme. Isi pierd locul de munca, isi pierd mintile, isi pierd sufletele. Pierd bunatatea si speranta. Si atunci, cum sa pot crede intr-un final normal? Nu unul de poveste, nu, un final oarecare. Dupa o viata traita alaturi de cineva, cu un copil sau doi, cu 10 albume foto din vacante. Cu amintiri frumoase dar si rele. Nu asta e normalitatea?
Nu cer mult, nu cer totul. Sunt mediocra si accept. Nu am un talent extraordinar, n-am o voce care sa se ridice deasupra tuturor. Dar cer o sansa.

Sansa de a fi bine. Chiar nu se poate?

Mergem din ce in ce mai jos. Nu ne ridicam. Ne mintim. Si dincolo ce ne asteapta? Intuneric.

Imi pare atat de rau pentru tot. Imi pare rau ca nu mai pot astazi. Ma recunosc invinsa..cel putin pentru moment.

D’ale sufletului.

Draga tata,

Stii cum a fost viata mea dupa ce tu n-ai mai fost in ea? Sau mai bine sa zic „dupa ce TU ai ales sa nu mai fii in ea”? Pentru ca a fost o alegere. Asa cum aleg si eu de fiecare data cand imi aprind o tigara, de fiecare data cand pierd o noapte dupa alta noapte alba, de fiecare data cand nu mananc cu zilele si beau energizant, cafea si ness.

Ai facut o alegere. Si n-a fost buna. A fost gresita si dureroasa.

Vrei sa-ti spun cum a fost viata mea? A fost un carusel emotional.
Stii ce e mai rau in toate astea? Ca INCA ESTE! Inca ma lupt sa ma gasesc. De fapt, stii cum e? O lupta continua.

Stii ce am facut astazi? Am dormit. Mult. Stii de ce? Ca sa uit de realitate.

Care-i realitatea? Sunt nefericita, tata. Sunt nefericita pentru ca in realitate n-am nimic. Dar absolut nimic.
Stii ce stiu eu sa fac cel mai bine? Sa alung oamenii. Prietenoasa, zambitoare si apoi pam! iti trantesc usa in nas cand incerci sa te apropii.

Si stau si ma gandesc si intorc toate pe toate partile. Ce s-a declansat in mine? Oare asa eram?

Stii ce-ai facut tu prin toate alegerile pe care le-ai facut, nedandu-ti seama ca esti legat pentru totdeauna de doi copii? Ne-ai futut emotional. Da. Pe fi’tu l-ai transformat intr-un barbat avid de bani, caruia ii este frica sa faca un copil de teama de a nu-l chinui. Iar din mine ai facut o persoana dependenta sentimental dar careia ii este atat de frica incat este instabila.

Si dupa ce ai gresit, in loc sa stai si sa repari asa cum incepuse-i de cativa ani, sa repari la mine, ai murit. Da, ai murit. STIAI! Stiai ca o sa ajungi acolo. Scupai sange si te-a durut in cot. Tu, domle, esti nemuritor. TIE nu ti se poate intampla. Si totusi, ti s-a intamplat. In 3 luni.

In urma ai lasat oameni handicapati. Handicapati emotional.

Si eu n-am vointa nici cat negru sub unghie sa schimb ceva. S-o iau de la capat. Sa incerc.

Tata, astazi m-am saturat de tine. Pentru ca mi-ai dat viata si mi-ai distrus-o apoi. Si eu nici macar n-am avut ocazia sa stiu ce inseamna normalul.
Nici macar nu pot sa mai plang. Sunt extenuata.

Cu drag,

Sufletul tau