Despre(ne)oameni

Am avut (ne)sansa de a cunoaste un tip care si-a facut din sarcasm si rautate un stil de viata. Da, ok, job-ul lui solicita aceste atribute + critica si ceva cinism, insa nu pot sa inteleg cateva lucruri.

Se considera superior. Sa spunem ca inteleg aceasta pornire. A citit mult/foarte mult, a cunoscut foarte multe persoane publice (dintre cele cu adevarat culte). Bravo tie! Oare acest lucru n-ar trebui sa te aduca mai mult cu picioarele pe pamant?

Prima oara cand am vorbit mi-a spus ca, desi fumez si ma uit la seriale, sunt ok. Serios?

Ati avut vreodata senzatia aia de „stiu exact de ce esti asa”? Eu da, cu el.

Stiu de ce esti asa. Esti asa pentru ca multi au facut misto de tine si de faptul ca esti din provincie. Si pentru ca nu ai 1.80, ci 1.70. Si pentru ca atunci cand ai iubit, te-ai ars. Si pentru ca esti singur. Dar atat de singur incat mi-e mila de tine si am simtit nevoia sa te protejez, cum protejeaza o mama copilul.

Ai ziduri de 10 ori mai inalte decat ale mele. Si cand ti-am spus adevarul, te-ai supus insa ai vrut sa ai ultima replica , sfarsita si secata, replica aia de „iti spun ca nu e asa dar nici eu nu ma cred”.

Si te lauzi cu ce oameni cunosti, si ce iubite animatoare ai. Bravo tie, din nou!

Insa, de multe ori, uitam ca asa cum ne asternem dormim. Si tu n-o sa prea dormi cu atitudinea asta.
Nu sunt suparata, nici nu-mi pasa doar ca in seara asta, pe langa vesnicul sentiment de mila, ai mai trezit in mine ceva. Acel ceva peste care eu nu trec. Mi-am dat seama cata rautate zace in tine. Asa ca te las in plata Domnului.

Degeaba stii multa teorie daca atunci cand trebuie s-o aplici uiti ca esti uman. Uiti ca cei din jur sunt inimi. Inimi care bat, care dor, care iubesc.

Si asta n-o pot uita, bataia ta de joc fata de altii.

Mi-e mila de tine.

Anunțuri

Astazi

Nu vi se pare ca vremea asta are niste gheare ascutite? Gheare de care se foloseste ca sa ne traga, departe, in trecut? In caldura amintirilor? Sa ne intepe inima, sa ne faca sa ne rascolim?

Cateodata suntem atat de grabiti, atat ne impingem, ne imbulzim sa traim, sa traim mult si deodata, de parca ni se sfarseste clipa, de parca nu mai avem aer, timp, rost.
Iar alteori, poate exact cand ar trebui sa traim grabit, facem contrariul. Ne asezam la caldura, ne invelim bine si nu mai traim. Pentru ca avem timp, avem rost, avem cand.

Oamenii sunt niste fiinte extraordinare. Suntem atat de diferiti, atat de frumosi si ne scapa atat de des lucrul asta din vedere. Ce pacat…

Apropo,eram in statie, asteptam maxi de aproximativ 10-15 minute, ploua torential si eram uda pana la piele, frig si capul deja ma durea ingrozitor, incercam sa ma lupt sa nu plang, parca toata amaraciunea vremii se stransese in sufletul meu. Apoi, din senin, a venit o doamna, a deschis umbrela si s-a asezat langa mine. Atunci nu m-am mai putut abtine, am inceput sa plang, linistit, multumindu-i pentru ajutor.
Oameni printre oameni…