In dimineata asta am hotarat ca, de ziua ta, sa ne bem cafeaua impreuna. Si ti-am povestit despre tine, apoi despre faptul ca urmeaza sa fii bunic si intr-un final despre mine.
I-am spus tatalui meu ca sunt invinsa. Asa ma simt azi. Este atat de grea masca asta a indiferentei, veseliei si superficialitatii. Am zile cand obosesc s-o port, ma zgaraie si-mi lasa cicatrici. E prafuita, e prea..mult.
Dar lui pot sa-i spun, la el imi permit sa pun capul in pamant si sa plang. Intotdeauna am putut. Pentru ca m-a inteles asa cum nimeni altcineva nu poate. Si nu m-a judecat, nu mi-a intors cuvintele, nu m-a intrerupt, pur si simplu m-a ascultat.
Asa ca, dragul meu tata, o sa beau in cinstea ta si o sa mai fumez o tigara si o sa rad din suflet, asa cum radeam cu tine. Pentru ca, la urma urmei, tu ai fost singurul din toata familia asta care si-a pastrat copilul si copilaria in suflet. Noi, ceilalti, suntem batrani, prafuiti si dezamagiti de cand ne-am nascut.
Pe 29.01.2010 il pierdeam pe tata. Stop cardio-respirator. Cancer pulmonar cu metastaze in tot corpul.
Pe tata pe care nu l-am vazut trist. Nu l-am vazut suparat pe viata.
Pe tata care ultima oara cand l-am vazut n-a fost in stare sa vorbeasca asa ca tot ce a putut sa faca a fost sa ma stranga de mana. Nici forta nu mai avea.
Pe tata care era sufletul meu, nadejdea mea, sprijinul meu si prietenul meu cel mai bun.
Mi-e dor de tine. Mi-e dor sa vorbim cum o faceam odata. Dar sa fii mandru de mine. Sunt puternica acum. Nu mai plang asa cum o faceam inainte. Nu mai simt asa cum simteam inainte. Pentru ca, vezi tu, nimic dar absolut nimic nu mai este cum era inainte.
„What more can I do
I’m wringing myself dry
And I can’t afford to lose
One more teardrop from my eye”
Chiar nu am stiut…Sau poate am stiut dar n-am realizat. Acum vad,vad ce inseamna viata,dragoste pentru cei din jur,dragoste adevarata. Avea dreptate mama cand spunea ca dragostea adevarata nu este cea din romane,nu este cea dupa care tanjeam. Stiu ca dragostea inseamna sa iti calci pe inima ca sa-l faci pe celalalt fericit. Sa renunti la unele parti din tine ca sa ii faci o placere. Si dupa ce faci toate astea,desi poate parea un compromis,de abia atunci esti si tu fericit.
Nu pot spune ca redevin ce am fost. Niciodata n-o sa mai fiu la fel dar incep sa fiu ceva ce mi-am dorit sa fiu. Mi-e dor de el in continuare,mai ales azi cand se implinesc 8 luni . Nu stiu ce a fost in capul meu cand am luat aparatul foto si uitandu-ma prin poze am vazut pozele de anul trecut de la Amara.
Cumva,desi nu mai fuseseram toata familia intr-o vacanta de cand aveam eu 4 ani,anul trecut am plecat. Nimeni nu se gandea ca aia o sa fie ultima vara in care il aveam pe tata printre noi. In momentul cand am vazut o poza cu mine si cu el in care ma strangea in brate si apoi o poza cu el si fratimiu mi s-a rupt sufletul. Putea sa fie altfel viata noastra. Poate puteam sa fim o familie in adevaratul sens al cuvantului. Dar nu pot da timpul inapoi si singurul lucru care ma alina este ca macar am apucat sa-i spun cat de mult il iubesc desi nu el a citit mesajul a stiut ca e adevarat.
Nu are rost sa ma mai intreb „de ce?” , asa cum nu mai are rost sa regret..
Oare cum ar fi daca el ar fi inca aici? Cu el as putea sa ma sfatuiesc,sa-i spun si sa-l intreb. EL a fost singurul „om mare” care a stiut prostia pe care am facut-o cu scoala de soferi si restul. El m-a ajutat in felul lui si m-a sfatuit..
Oare acum ce mi-ar spune? Mi-ar arata incotro s-o iau?
Pentru ca simt ca nu mai pot ..si sunt disperata si am nevoie de el.
Nu stiu daca am mai upload-at aici melodia de la Citizen Cope – Sideways dar acum e perfecta
E vorba de atat de multe sentimente, de atatea amintiri . Merg pe strada si o simpla adiere efectiv ma trimite in trecut. Ies pe geam sa fumez si un moment simplu pentru altii trezeste in mine o emotie incredibila.
Stiu acum ca niciodata n-o sa ma vindec. Stiu ca durerea si golul din mine o sa fie la fel intotdeauna. Doar ca acum le-am acceptat ca fiind parti din mine. Nimic nu-l poate inlocui pe tata,stiu asta,dar lacrimile nu mai sunt grele sunt naturale. Sunt asa pentru ca timpul,desi nu vindeca,te ajuta sa accepti durerea ca fiind parte din tine.
Acum cateva zile, cineva care a insemnat acum cativa ani enorm pentru mine,a venit ca o furtuna de vara…la fel ca in trecut,a venit,m-a trezit ,mi-a aratat ca pot sa simt si a plecat. Probabil o sa se intoarca,probabil ca toata viata o sa tin minte. Dar acum stiu ca de asta am nevoie…aveam nevoie de ceva de care sa ma agat,de ceva care sa-mi arate ca nu am putrezit pe dinauntru.
Lasand teoria la o parte , ieri a fost o zi draguta. Dimineata am facut plaja pe bloc,apoi m-am uitat la cateva filme siropoase si am plecat spre curtea unui prieten care ne-a invitat la un gratar. Apoi pe la 12 noaptea(dupa un apel venit din partea unui individ-cunoscut de altfel :)) ) ce cucuiete se indreptau spre Uno? Bineinteles eu si Andreea. Am mai stat si pe acolo la un suc pana au inchis (betivilor!).
M-am uitat la cateva filme in ultimele zile si vreau sa punctez unul anume : The Book of Eli. Stiu ca pentru unii este un film relativ vechi dar mie mi-a placut extraordinar de mult.
Si ca sa-mi aduc aminte de dragostea inocenta ,de demult, m-am uitat azi la Declaratie de Dragoste. Va las impreuna cu coloana sonora (care trezeste in mine cele mai ciudate sentimente) . Take care!
In ultimul timp am fost „ciudata” oarecum. Mi-am dat seama (as spune eu din nou) ca m-am schimbat. Nu stiu daca e bine sau rau dar o sa enumar cateva din chestiile pe care le-am realizat (si pe care le mai tin minte,bineinteles) :
1. Sunt fara energie. Adica? Adica ma uitam in trecut si ma gandeam cum de ma simteam asa bine cu unele persoane sau de ce unele persoane imi cautau compania si acum am ajuns sa fiu foarte ..rezervata?! Si mi-am dat seama ca nu mai am aceeasi energie. Nu mai glumesc la fel,nu mai rad la fel de mult,nu mai sunt pusa pe „fapte mari”. Chiar astazi ma intreba un prieten ce se intampla cu mine ca (citez) „inainte eram vesela si exuberanta (nu chiar, as spune eu) si acum sunt asa..trista”.
Poate ca s-au intamplat prea multe. Poate ca inca ma simt goala inauntru si inca nu trece o zi fara sa ma gandesc la tata. Poate ca m-am maturizat si am ajuns (dupa arhi-cunoscutul cliseu) sa pierd „copilul” din mine.
2. Sunt comoda. Vineri trebuia sa ies cu ai mei colegi de birou in club. Vorbisem cu Oana,insistase foarte mult sa ma duc (stia ca nu am mai iesit de o groaza de timp) si totul era aranjat. Doar ca undeva ,along the way,m-am razgandit. O mie de motive mi-au venit in minte printre care : nu aveam haine de schimb (desi gaseam la Oana),nu aveam periuta, nu stiam unde mergem,etc. Adica niste motive de cacat! Si recunosc,recunosc ca desi ma plang ca nu ma distrez pentru varsta mea,nici eu nu trag de mine.
Si aici din nou am 1000 de intrebari : de ce sunt asa? de ce nu-mi revin? de ce n-am energia necesara? de ce nu-mi doresc?
3. Nu mai simt cum simteam in trecut. Nu mai am obsesii. Radeam (amar) intr-o zi cand ma gandeam ca traiesc 5 zile gandindu-ma la 2 (week-end). Adica,nu am de ce sa ma plang,la birou e suuuper. Oamenii sunt extraordinari si ma iubesc si ii iubesc si chiar ne intelegem super..dar nu mai sunt eu..eu!
Poate ca e buna zicala aia „cu cat gandesti mai mult,cu atat iubesti mai putin”.
4. In alta ordine de idei,in aceasta splendida seara s-au intamplat 3 lucruri mirifice :
a. am conduuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuus! Multumesc Celui de Sus pentru acest cadou super. Mai ales ca a fost si un BMW. Aveam dreptate,e cea mai tare masina. Trebuie sa-mi iau carnetul cat mai repede!
b. i got my friend back! Un om sub mirajul banilor face multe chestii necugetate,dar in general daca are ceva in cap ajunge la concluzia ca a gresit. In seara asta am fost acolo cand si-a dat seama un prieten de cat de fraier a fost pentru ca s-a lasat folosit de altii cu buna-stiinta. Dupa 1 an jumate,a redevenit omul pe care il stiam…si ma bucur foarte mult!
c. cateodata ne uitam la unii oameni pe care nu-i cunoastem ca la niste semi-zei si ii urcam undeva sus. Dar apoi realitatea ne f*te una peste ochi si vedem ca de fapt timpul schimba omul si cateodata in foarte rau. Ma bucur ca nu sunt dezamagita,pentru ca m-am detasat la timp.
Durerea e precum cancerul..cand crezi ca ti-ai revenit si te simti bine,te loveste fara mila in toate punctele vitale.
Daca as putea sa urlu as face-o. Mi-e dor de tigara ta si de cafeaua buna de dimineata. Mi-e dor de tine in toate momentele..dar rau dor alea bune. Vreau sa vii inapoi! Nu vreau timpul sa te stearga din mine…nu vreau sa fiu fara tine. Dumnezeu exista,dar de ce permite asa ceva?
Ma uit ca proasta la poza ta si nu-mi dau seama inca de tot..nu-mi dau seama ca tu NU mai esti..e de neconceput. Vreau sa vii inapoi,te implor!
Nu prea am fost „om” in ultima vreme. M-am simtit foarte rau,atat psihic cat si „spiritual”. Am senzatia ca nu mai stiu cine sunt,nu am idee cum sa-mi revin si cum sa accept. Nu mai stiu sa vorbesc cu oamenii din jur,mi-am pierdut vorbele. M-am afundat atat de mult in starea asta incat am uitat ca trebuie sa mai ies si din sfera gandurilor mele.
Nu stiu ce s-a intamplat exact sau de unde a inceput toata chestia dar ma simt pierduta. De fiecare data cand inchid ochii am in fata imaginea lui cand era in cosciug. Nu pot uita si nu pot da la o parte imaginea aia. Azi am fost cu mama sa plantam niste flori la mormant si efectiv imi venea sa ma intind acolo si sa nu ma mai ridic.
Nu mai vreau nimic,nu vreau sa vina ziua de maine,nu vreau nimic anume. Am visat ca muream si desi atunci cand eram mica asta era cosmarul suprem,acum nu m-a impresionat. Acum vreo saptamana mi-a venit in minte gandul ca eu nu mai am mult de trait. Dar nu stiu de ce..pur si simplu asta am gandit.
Nici macar eu nu stiu daca ma complac in starea asta sau chiar nu pot sa ies din ea.Nu stiu daca vreau,sau daca am destula energie.
Mi-e atat de greu sa ma impac cu trecutul. Nu ma pot ierta pentru tot ce i-am spus,nu ma pot ierta pentru simplul fapt ca n-am fost langa el. Nu il sunam,nu ii dadeam macar un mesaj.
Acum stau si ma intreb cat o sa mai tina starea asta. Mult nu pot s-o mai duc asa…e prea mult,n-am fost niciodata pregatita pentru asta.Imi tot spun ca poate daca avea si el o varsta inaintata era mai usor. Dar poate e doar o scuza.
Ma uit la oameni batrani cu nepotii si ma gandesc ca el n-a apucat nici macar sa il casatoreasca pe fratimiu. N-a apucat nici macar ziua mea..o sa fac 20 de ani si el n-o sa fie. Cum as putea sa ma impac cu asa ceva?
E atat de vie amintirea lui incat ma doare fizic. Si regretul tot fizic ma doare..mi-e sila de mine si de cat de prefacuti sunt unii. In rest e doar indiferenta…
Mi se spune frecvent ca trebuie sa fiu tare..cum? Aveti idee ce inseamna asta? Ca eu una nu stiu.
Sunt dezamagita si mi-am pierdut calea. Nu mai stiu de unde am plecat si sunt in intuneric. Ma uit in trecut dar nu-l mai vad asa cum il vedeam pana acum. Acum il vad doar pe tata si toate amintirile cu el..si alea bune,dar mai ales alea rele.
Incerc cand raman singura sa nu ma mai ingrop in amaraciune dar nu imi reuseste. O melodie,un moment,un deja-vu,orice.
Nu-mi doresc decat sa incetez sa exist. Brusc. Sa uit si sa fiu uitata.
Un om deosebit,cu o inima mare..pacat ca sunt mii de km intre noi.
Mai jos,mailul meu :
hey there! i’m sorry i didn’t reply to your last email but i have been so busy with my school and with my job.
You asked me if I am ok? Well,i don’t really know the answear to that. I’m trying to be strong for my mom and for my own sanity of course.I never realised how hard it is without a person. I always thought he will always be there and now that he isn’t I feel like i’m empty. I’m trying to reconnect with God but i’m finding that hard as well.
My days are the same : i wake up in the morning,i go to the office,at 6 I go home ,talk with my mom and after that i sleep. The week-ends are the worst,i can’t even get out of bed. I don’t like going out,i have to pretend i’m happy and stuff.
Like i said before,i feel i have a hole in me that won’t close up. I stay up at night (sometimes,mostly week-ends) and i think about him,and i see all kind of flash backs and then i feel i need somebody…but there is no one.
Today ,it’s friday,it’s been exactly 1 month and 3 weeks since he died. And it’s like a rule,if it’s friday i cry…with tears or in myself,i feel so thore apart.
I don’t know what to do besides being strong for mom…i can’t find a reason to wake up. I find myself thinking that it’s useless to get out of bed.
Damn,i’m sorry ,i’m being selfish. What’s up with you?
Randuri cu ganduri 