putere

La multi ani?

Posted on de eyesblue

In dimineata asta am hotarat ca, de ziua ta, sa ne bem cafeaua impreuna. Si ti-am povestit despre tine, apoi despre faptul ca urmeaza sa fii bunic si intr-un final despre mine.

I-am spus tatalui meu ca sunt invinsa. Asa ma simt azi. Este atat de grea masca asta a indiferentei, veseliei si superficialitatii. Am zile cand obosesc s-o port, ma zgaraie si-mi lasa cicatrici. E prafuita, e prea..mult.

Dar lui pot sa-i spun, la el imi permit sa pun capul in pamant si sa plang. Intotdeauna am putut. Pentru ca m-a inteles asa cum nimeni altcineva nu poate. Si nu m-a judecat, nu mi-a intors cuvintele, nu m-a intrerupt, pur si simplu m-a ascultat.

Asa ca, dragul meu tata, o sa beau in cinstea ta si o sa mai fumez o tigara si o sa rad din suflet, asa cum radeam cu tine. Pentru ca, la urma urmei, tu ai fost singurul din toata familia asta care si-a pastrat copilul si copilaria in suflet. Noi, ceilalti, suntem batrani, prafuiti si dezamagiti de cand ne-am nascut.

Cheers to you, Mihail!

Posted on de eyesblue

Acum sunt om mare. De ce?

Pai hai sa spunem ca diferenta masiva de varsta intre mine si fratele meu impiedica o comunicare normala. Cele mai lungi discutii telefonice dureaza 30 de secunde iar cand ne intalnim domeniile de interes comune sunt : masinile, gadgeturile si formula 1.

Aparent nici pierderea unui parinte nu ne-a apropiat.

Recent am aflat ca mama are niste probleme. Eu sunt o luptatoare, am acceptat vestile, am zambit, am strans-o in brate si i-am garantat ca totul o sa fie bine. Am refuzat sa pronunt sentita care incepe cu „c”.

Fratele meu in schimb n-a acceptat asa usor. A fost vizibil intristat si desi mi s-a rupt sufletul cand am citit durerea din ochii lui, desi sunt omul cuvintelor cand trebuie sa-i sustin pe cei din jur, la el mi s-au innecat cuvintele in gat.

Insa ieri, cu o ambitie de fier, l-am luat deoparte si am discutat. I-am spus cine sunt, i-am aratat ce am vazut si l-am sfatuit. Ca un om mare ce sunt.

Nu stiu cat a inteles, cat a ascultat sau cat a contat dar pentru mine a facut toata diferenta din lume. Pentru ca i-am spus ca am nevoie de el alaturi de mine si pentru ca i-am aratat ca am si eu slabiciunile mele. Recunosc, a fost mai mult un monolog. A fost ca si cum am facut pledoaria finala intr-un proces de care conteaza viata mea. Pentru ca il iubesc din tot sufletul meu si i-am cerut iertare pentru ca am fost egoista.

De multe ori, cand stim anumite lucruri si nu stim daca ar trebui sa le impartasim cu persoana in cauza, privim problema strict din perspectiva noastra. Oare sunt EU in masura sa-i spun? Oare vrea sa stie? Dar n-avem genul ala de relatie, noi nu vorbim despre lucrurile astea. Si, din nou, intelepciunea mamei m-a scos la liman. Mi-a aratat ca eram pur egoista, ca in loc sa iau in calcul faptul ca e vorba despre persoana LUI, viata LUI, viitorul LUI, eu nu m-am gandit decat la mine. Avea dreptate.

Mi-am facut curaj si am fost om mare in fata ultimului om care nu realiza inca asta.

Si dupa ce am facut asta am realizat ca da, as face orice sa-l vad fericit. Cunosc multi oameni, de toate felurile, buni, rai, frumosi, destepti, prosti, toaaate felurile. Dar el, imi rezerv dreptul sa spun ca MERITA sa fie fericit.

Maine mama intra in operatie. Am prea multe degete la o mana ca sa numar oamenii care stiu asta. Dar am nevoie de ganduri bune. Am nevoie s-o spun si s-o strig ca totul o sa fie bine.

In momente ca astea simt nevoia unui umar puternic langa mine.

O sa fie bine, nu-i asa?

Ansamblu.

Posted on de eyesblue

Cateodata mi-e asa ciuda pe mine! Mi-e ciuda cand ma afund adanc in viata mea. Cand tot ce vad,gandesc,respir, traiesc se invarte fix in cercul vietii mele. Si da, e logic, noi pentru noi suntem centrul universului. INSA mi-e ciuda ca uit sa privesc in ansamblu.

De ce mi-e ciuda? Pentru ca daca n-as uitat (atat de des, as spune) sa ridic privirea din propria-mi poza atunci cu siguranta nu m-as mai poticni atat de des.

Si nu vorbesc aici de dramele copiilor din Africa sau de crimele din Iraq. Vorbesc aici de cat de mult privesc prezentul. Si ma tulbur si agit pentru lucrurile actuale. Stiu ca e bine sa privesc prezentul dar cand prezentul mai mult te roade decat sa te bucure atunci parca e mai bine sa-ti spui „Stop!” si sa te uiti putin inainte.

In momentul ala ma descarc. Atunci cand privesc in fata am o revelatie brusca. Imi dau seama ca lucrurile nu raman asa. Ele se rezolva, se dizolva sau dispar…intr-un fel sau altul.

Imi vine sa-mi lipesc un post-it in frunte pe care sa scriu „Priveste inainte!”

Pot?:)

Acceptare

Posted on de eyesblue

Ii judecam pe cei care spuneau ca nu-si gasesc un job. Ii judecam cu voce tare, in fata. Eram ferm convinsa ca daca incerci cu adevarat reusesti. Credeam ca toti avem o sansa egala si ca daca iti doresti suficient de mult o sa reusesti.

Se pare ca m-am inselat. Imi doresc din suflet si nu reusesc. Si m-am chinuit, si n-am dormit noptile si am citit toate cacaturile posibile despre oamenii de HR si despre cv-uri si scrisori de intentie. Si am plans de disperare plimbandu-ma prin camera.

Si sunt tot aici…intr-un punct mort. Dar stii care-i diferenta? Ca am acceptat. Am invatat ca viata uneori e de cacat. Si ca e grea si eu trebuie sa infrunt greul, nu sa traiesc cu impresia ca o sa fie bine cat bat din palme. Eu nu sunt magicianul aici si nici vreun zeu cu o super-putere.

Am mai acceptat ca unele caracteristici de ale mele pe care le consider defecte, trebuie sa le tratez ca atare. Sa le vad ca fiind parte din acest intreg. SI trecutul la fel.

Mi-am pierdut ani de zile spunand ca-mi accept trecutul si ca merg mai departe fara sa ma uit in urma. Dar viata nu merge asa. Am invatat ca trebuie sa traiesc cu trecutul si cu ceea ce sunt. Da, o sa ma chinui in continuare sa-mi corectez defectele dar nu pe toate. Nu pe cele care nu fac rau oamenilor dragi. Nu pe cele care ii afecteaza pe oamenii care mi-au fost alaturi mereu.

Trebuie sa invat ca sunt vulnerabila..dar asta nu inseamna ca o sa pot(in viitorul apropiat) sa arat altcuiva ca sunt. Trebuie sa inteleg ca nu am super-puteri si ca nu pot sa fac totul roz.

Dar trebuie sa incerc in continuare chiar daca zic ca am ajuns la capatul puterilor. Nu, nu exista un capat pentru puteri, pentru speranta si vise. Toate astea exista doar pentru ca vreau eu..si le pot da la o parte cand e momentul potrivit.

Acum e momentul potrivit.