Nu pot sa scriu. Nu ma simt in stare.
Oarecum sunt trista. Dar oscilez foarte mult.
Si ma gandesc la tine. Si la tine.
Si mi-e dor de vara.
Am racit. Ti-am spus ca mi-e dor de tine? Nu? Am gandit-o. Tie nu pot sa-ti spun. Si nici tie.
Asta ma face sa sper. Si sa zambesc. Mi-e sete de muzica. Multa, multa de tot.
I deserve great because I can do great!
Asta o sa incerc sa nu uit. Sa nu scap din vedere faptul ca am atat de multe de oferit incat nu pot sa fiu o solutie de rezerva. Pentru nimeni.
O sa incerc sa nu uit ca eu mereu lupt cu mine pentru o versiune mai buna, pentru o lume mai buna, pentru o persoana mai buna.
Si daca eu fac asta, daca eu nu-mi pierd curajul, speranta si increderea, atunci am nevoie de cineva care sa fie la fel.
O persoana care sa creada in „maret”. Care sa creada in mine. Sa creada din suflet, fara sa ezite. Care o sa se uite la mine si o sa uite de toate cicatricile pe care le poarta.
Nu, n-o sa fiu planul B al nimanui.
„I’m staring in the mirror
And it’s been so long
Since I’ve seen you my friend”
Promit!
Been stuck in the middle of a
Vendetta between
Me and myself
I sure could use a witness
But I just ain’t found one yet
I sent a message in a bottle
Took another swallow
I heard it didn’t get there
I heard that it had missed ya
Well, this is what it said
Too little things they go my way
I’m back together again
I’m staring in the mirror
And it’s been so long
Since I’ve seen you my friend
Too little things they go my way
I’m back together again
I’m staring in the mirror
And it’s been so long
Since I’ve seen you my friend
Yeah, yeah
Cheap women, and cheap wine,
Cheap money, cheap time
These things do not exist
But what makes that temptation
Just so hard to resist?
That stolen Picasso,
The mess above your head
I wish that you could hear me
This is what I said
Too little things they go my way
I’m back together again
I’m staring in the mirror
And it’s been so long
Since I’ve seen you my friend
Too little things they go my way
I’m back together again
I’m staring in the mirror
And it’s been so long
Since I’ve seen you my friend
Cateodata mi-e asa ciuda pe mine! Mi-e ciuda cand ma afund adanc in viata mea. Cand tot ce vad,gandesc,respir, traiesc se invarte fix in cercul vietii mele. Si da, e logic, noi pentru noi suntem centrul universului. INSA mi-e ciuda ca uit sa privesc in ansamblu.
De ce mi-e ciuda? Pentru ca daca n-as uitat (atat de des, as spune) sa ridic privirea din propria-mi poza atunci cu siguranta nu m-as mai poticni atat de des.
Si nu vorbesc aici de dramele copiilor din Africa sau de crimele din Iraq. Vorbesc aici de cat de mult privesc prezentul. Si ma tulbur si agit pentru lucrurile actuale. Stiu ca e bine sa privesc prezentul dar cand prezentul mai mult te roade decat sa te bucure atunci parca e mai bine sa-ti spui „Stop!” si sa te uiti putin inainte.
In momentul ala ma descarc. Atunci cand privesc in fata am o revelatie brusca. Imi dau seama ca lucrurile nu raman asa. Ele se rezolva, se dizolva sau dispar…intr-un fel sau altul.
Imi vine sa-mi lipesc un post-it in frunte pe care sa scriu „Priveste inainte!”
Pot?:)
Se pare ca la 7 dimineata, cand iesi din tura de noapte si stai in statia de autobuz si ingheti bocna, devii un mic cugetator.
M-au framantat multe in ultima perioada. Este inevitabil ca trecutul sa nu te ajunga din urma sau viitorul sa nu-ti bata la usa. Inevitabil..
Am vrut sa scriu despre sentimente, despre identitatea in relatii. AM vrut sa scriu despre mine ca apoi sa ma citesc. Dar nu am energie.
Nu mai asa putere sa ma psihanalizez in scris. Nu mai am energie sa scriu. Parca am energie strict pentru realitate. Pentru oamenii adevarati. Pentru lucrurile palpabile.
Si as vrea sa ma descarc. As vrea sa dau tot ce am. As vrea s-o iau de la capat..din nou si din nou si din nou.
Cat de mult mi-ar placea sa avem toti capacitatea de a o lua de la capat fara frica. Fara durere. Cu toata pasiunea si dorinta. Cu incredere. Fara aripi frante.
Se pare ca nu se poate. Se pare ca ramanem marcati. Si daca totusi UNII dintre noi reusesc, celalalt nu reuseste. Si te da in spate, te face sa crezi ca nu e ok ca tine, tu esti prea avantat. Hai sa jucam la sigur. Hai sa jucam.
N-am logica, stiu. O sa tac si o sa ascult :
When worlds collide, and days are dark
You may have my number, you can take my name
But you’ll never have my heart
Let the sky fall .
Cand eram mai mica si ma uitam in jur, tot ce-mi doream era sa simt ca apartin. Ca ma incadrez. Imi doream sa fiu mai proasta. Ma gandeam ca asta este solutia si ca astfel o sa fiu si eu fericita precum ceilalti.
Nu stiu daca ei erau fericiti dar mie asa mi se parea. Si nu intelegeam ce este in neregula cu mine.
Nici acum nu pot sa spun ca inteleg INSA am inteles ca sunt oameni care cer mult si care au capacitatea de a darui incredibil de mult.Eu sunt unul dintre acei oameni. Dintre cei care iubesc pana la cer si inapoi, dintre cei care atunci cand cred si vor fac pe dracu’n patru ca sa reuseasca.
Iar mi s-a facut dor de tata. E ceva ce nu se stinge niciodata, mocneste in suflet. Uneori, insa, cand apele se agita si sufla vantul mai puternic, inteteste focul mai mult. Si atunci arde, arde si doare.
Si totusi mergem mai departe. Poate cineva, undeva, are nevoie de zambetul nostru sincer. M-am saturat de masti. Parca locuiesc in corturile circului.
Parca ne intrecem in ciudatenie si hidosenie. Parca facem parada cu goliciunea noastra.
Caut un om, precum cauta Diogene („Diogene bântuie ziua-n amiaza mare prin piaţă cu o lampă aprinsă în mână. “Ce faci?” îl întreabă lumea. “Caut un om”).
Eram ieri seara, pe o banca, cu un prieten. In fata noastra era un parculet cu cateva leagane si vreo 3-4 fetite.
Si cum stateam noi de vorba, vine una dintre fetite(sa zic ca avea 7 anishori, maxim 9). Faza care a urmat m-a lasat fara cuvinte :
Fetita : – Auzi, baiatu’, poti sa vii putin?
El: – De ce?
Fetita: – Vino putin te rog.
El : – Daca vrei sa-mi zici ceva, spune-mi aici, nu vin eu la tine.
(ne uitam unul la altul, sceptici si putin iritati de ea)
Fetita(se apropie rusinoasa de el si ii spune soptit): – Uite, am cules un trandafir ca sa i-l dai ei.
El (ramane mut, eu la fel)
Fetita : – Hai, ia-l, e pentru ea!
El ia trandafirul si mi-l da.
Eu: Multumesc frumos. E foarte dragut din partea ta.
Fetita : Azi am fost fericita, am avut o zi frumoasa asa ca m-am gandit sa fac ceva dragut si pentru altcineva.
Eu: – E un gest extraordinar. Iti multumesc din suflet, chiar m-ai inveselit.
El: – Da, iti multumim tare mult si apreciem gestul tau.
Fetita : Pai sunteti frumosi si va multumesc si eu. Pa-pa.
Mi-au dat lacrimile. Nu va pot explica nodul care mi s-a pus in gat. M-a socat. M-a bulversat. M-a facut sa sper.
V-am spus ca atunci cand incepi sa crezi ca poti face o schimbare, chiar incep sa ti se intample lucruri pozitive?
Si iar am timp sa gandesc. Normal, cand stai 12 ore cu ochii intr-un monitor ajungi sa te gandesti si la nemurirea sufletului.
Iata care sunt principalele ganduri pe care le-am avut, in principiu venite dupa ce am auzit diferite franturi de discutie intre colegii mei :
1. V-am povestit cum am luat decizia de a face o schimbare. Decizia de a nu mai lasa totul la voia sortii, de a inceta sa cred ca sunt prea mica pentru a schimba ceva. Nu sunt schimbari drastice, nu m-am apucat sa merg la proteste, sau sa impart mesajul meu de incurajare pe pereti. Nu, este mai mult o schimbare cu pasi mici. Ba ies prin parc si-mi strang mucurile de tigara si nu le arunc pe jos, ba astept rabdatoare (tinand coada in spatele meu) ca sa coboare oamenii din metrou, ba incep sa tip la ei cand sunt nesimtiti.
Chestia pe care nu am avut-o in vedere nicio clipa a fost ca primul lucru pe care-l schimbi esti tu. Incepi sa observi ca poate lumea nu este un loc atat de rau. Ca nu toti oamenii sunt ignoranti, agresivi si prosti.
Nu e atat vorba ca tu schimbi lumea, cat faptul ca-ti schimbi tu perceptia asupra lumii.
Si e bine. E bine cand te uiti si vezi lucrurile bune. Cand ai curaj si voie buna. Mai ales cand zilele alea in care nu vrei sa-ti ridici capul din pamant se imputineaza. Pentru ca lupti permanent cu tine, cu mai multa indarjire pentru ca acum crezi ca poti sa faci o schimbare.
2. Intotdeauna mi s-a parut ca cel mai trist lucru care ti se poate intampla este sa incetezi sa mai crezi in iubire. Sau cel putin unul dintre cele mai triste lucruri. Mai ales pentru o persoana idealista asa ca mine.
Si cand realizezi ca tot pragmatismul ala care-ti curge prin vene, pe care tu incercai disperat sa il impiedici sa-ti ajunga la inima, ca apoi sa nu cumva sa-ti otraveasca fiecare fibra din corp, reuseste sa se imprastie cu viteza luminii.
Ramai in dubii. Esti nauc. Ce s-a intamplat? Nu mai cred? Vorba aia : where do I stand? Si nu stii cum sa tratezi situatia. Nu stii daca nu cumva totul se datoreaza faptului ca esti singur iar cei care ar vrea sa schimbe situatia asta nu sunt suficient de abili SAU tu chiar ai terminat cu totul.
Ai terminat cu visele ca o sa te casatoresti dupa ce va indragostiti orbeste intr-o noapte calda de vara. Da, si pe mine ma cam pufneste rasul.
Cat de cinici suntem. Stiti ce urasc cel mai mult la un barbat? Sa aiba iubita si sa nu recunoasca. Sigur stiti despre ce vorbesc.
Un el care intalneste o ea mai dezghetata si draguta careia nu vrea sa-i spuna clar ca are pe cineva pentru ca, in realitate, el se indoieste de relatia respectiva. Se indoieste pentru ca, de fapt, nu prea vrea sa fie acolo. Sau asteapta altceva mai bun. Sau sau sau…
N-am intalnit decat vreo 3 barbati care sa-mi spuna „bai, eu am intalnit femeia ideala pentru mine si altceva nu ma intereseaza”. Iar unul mi-a spus ” o sa dansez alaturi de ea la nunta noastra pe Have You Really Loved a Woman” iar mie imi venea sa plang din cauza faptului ca astia au fost singurii oameni in adevaratul sens al cuvantului.
Da, sunt frustrata. Recunosc, nu o ascund. N-am de ce. M-am invatat minte sa nu mai reprim durerea. Da, m-a durut c-a fost un magar. Si ce magar! Dar trec peste, mergem mai departe.
Am crezut ca sunt genul complicat, care vede lucrurile din 1000 de puncte de vedere si vai vai. Dar nu. Nu sunt asa. Lucrurile solide din viata le iau ca atare. Nu incep sa ma psihanalizez pe subiecte de genu : simt furie, vinovatie bla bla dupa acest episod? Da, simt furie, l-as calca in picioare pe nesimtit. DAR n-o sa fac asta.
Am mai spus chestia asta si cred cu tarie in ea. FIECARE dintre noi se ridica dupa ce viata l-a trantit, dar tot ce conteaza este CINE devine dupa ce se ridica.
Si nu accept sa devin un om rau, razbunator. Nu. Nu vreau sa dau in 100 de oameni nevinovati doar din cauza ca am intalnit un idiot.
Totusi, o perioada o sa merg pe principiul : cine s-a fript, sufla si-n iaurt.
Uitasem cat de bine e sa lucrezi si sa dai la o parte (macar pentru o perioada) alte probleme.
E foarte ok jobul, desi m-am speriat teribil vineri cand am fost sa semnez actele. Am crezut ca e o bucatica de germania nazista pe pamantul Romaniei. Dar m-am inselat si ma bucur.
Colegii sunt ok, munca in sine e ok, imi place. Si tot ce-mi doresc in momentul asta este sa nu fiu singura. Sa nu raman eu cu mine si gandurile mele imprastiate.
Mi-e frica sa am iar o pauza, mi-e frica sa nu incep iar sa ma gandesc aiurea. Si desi stiu argumentele rationale, stim bine ca uneori oricat de rationali suntem, ne pierdem capul ..
Ati intalnit vreodata oameni care pur si simplu din anumite motive inceteaza sa mai gandeasca? Sau ati patit voi?
Mie mi s-a intamplat…si mi se intampla inca. Adica, am fost atat de preocupata de evenimentele si schimbarile palpabile din viata mea incat nu am mai avut timp/nu am mai vrut sa gandesc. Efectiv.
Partea trista e ca realizez asta dupa mult timp si mi se pare ca am irosit ani de zile in care n-am mai acordat niciun fel de atentie creierului meu. Nu l-am mai provocat, l-am lasat sa „vegeteze” 🙂
Saptamanile trecute am primit un telefon de la o cunostinta, un prieten foarte bun de-al prietenei fratelui meu. Tipul este foarte destept, potential maxim,student la Medicina,bla bla. Doar ca se pierde in detalii. . Oricum, ma suna si bineinteles incepem sa discutam si de la banalitati ajungem si la filozofii de viata.
Am realizat ca ma chinuiam sa tin pasul cu el. Parca dadeam rateuri. Ma simteam batuta in cap. Primul instinct a fost sa inchei convorbirea cat mai repede pt ca ma obosea..insa, n-am facut asta. Am vorbit 2 ore jumatate la telefon si apoi a 2-a zi ne-am intalnit si am petrecut inca 4 ore discutand o groaza de chestii.
Right then it hit me : am uitat cum sa gandesc. Asa ca am tras de mine,nu m-am culcat pe o ureche si intr-un final,razand,imi spune tipul ” Vezi ma kiddule…asa te stiam eu pe tine…iti merg rotitele chiar mai bine decat tineam minte”.
Sunt comoda. De fapt, majoritatea suntem comozi. „Trend-ul” este sa vorbesti despre fashion si seriale si muzica, in cel mai bun caz despre politica sau tehnologie. Nimeni nu-si mai acorda luxul de a discuta despre idei. In realitate, mai nimeni nu este destul de odihnit ca sa gandeasca.
Unii se zbat din greu ca sa-si mentina viata pe linia de plutire, oameni care cauta solutii pentru o viata decenta. Mi se pare atat de trist ca simpla supravietuire ne impiedica dezvoltarea ca oameni. Poate daca nu ar mai fi stresul asta continuu si daca nu ne-ar mai ramane atat de putin timp pentru noi, poate atunci nu ne-am mai comporta precum animalele ci am putea sa traim ca oamenii.
In seara asta mi-am dat seama ce inseamna un om bun. Un om pe care desi l-am dezamagit mi-a intins inca odata o mana de ajutor. Un om care s-a dovedit a fi om pana la capat. Tot respectul.
As vrea sa scriu mult si sa spun multe. Sa spun tot ce gandesc si sa scriu toata viata care vibreaza in mine ..dar nu am rabdare . Asa ca o sa pun o melodie :
Randuri cu ganduri 