Imi pun mii de intrebari. Nu am raspunsuri. Nu inteleg nimic din mine. Din nou.
Am o frica, e mai degraba teroare, ca o sa se intample ceva cu cei dragi ai mei. Mi se pare ca in mod continuu pierd oameni. Pierd suflete frumoase.
De cand l-am pierdut pe tata, pare-mi-se ca devin paranoica. Sunt ingrozita de moarte, de pierdere. Mi-e frica de cine devin pentru ca am o asa rapiditate in a construi ziduri de auto-aparare incat nici eu nu tin pasul cu mine.
De la el, am mai pierdut 2 prieteni. Nu doar cunostinte, nu simpli amici. Prieteni de suflet. Si nu stiu daca dau vina pe ce nu trebuie pentru ceea ce simt, sau e corect indreptata atentia mea.
Inteleg notiunea de moarte. Chiar o inteleg. O accept. Cred ca macar capacitatea asta am capatat-o. Dar asta nu te vindeca, nu te salta, nu te ridica.
De ce nu pot sa accept oameni noi in viata mea? De frica. Una pe care n-o pot depasi. Singurul lucru care ma face sa mai simt este incertitudinea dinaintea unei certitudini. Senzatia delicata dinaintea unei stabilizari. Fug de stabilitate pentru ca stiu ca nu rezista o eternitate. Oare chiar asa e?
Pot sa fiu Freud II si sa ma psihanalizez? Pot sa citesc carti despre asta si sa ma tratez? Pot sa devin si eu normala?
„- I’m just common”
„- That’s what uncommon people say”
„- That’s what I like about you, you’re sharp”
..Nu stie ca stiu raspunsul la orice pentru ca sunt exact la fel. Si pentru ca am luat tot ce e frumos din oameni si situatii, in cel mai scurt timp posibil. Pentru ca apoi sa dispar, sa ma intorc la construit zidurile alea.
Sunt un puzzle nu pentru ca EU semnific ceva, ci pentru ca am cate o piesa din fiecare persoana pe care am lasat-o in urma. Problema in toata ecuatia asta este ca sunt un puzzle atat de complicat incat nici eu nu-mi gasesc inceputul.
N-am mai spus-o de mult dar …mi-e tare dor de tata. Atat de dor incat nici nu vreau s-o recunosc. Si-l vorbesc, il gandesc si-l cant mereu, dar asta nu-l aduce inapoi. Incep sa-l uit. Dar e ok, nici pentru mine nu mai e mult.
Randuri cu ganduri 