Acceptare

Ii judecam pe cei care spuneau ca nu-si gasesc un job. Ii judecam cu voce tare, in fata. Eram ferm convinsa ca daca incerci cu adevarat reusesti. Credeam ca toti avem o sansa egala si ca daca iti doresti suficient de mult o sa reusesti.

Se pare ca m-am inselat. Imi doresc din suflet si nu reusesc. Si m-am chinuit, si n-am dormit noptile si am citit toate cacaturile posibile despre oamenii de HR si despre cv-uri si scrisori de intentie. Si am plans de disperare plimbandu-ma prin camera.

Si sunt tot aici…intr-un punct mort. Dar stii care-i diferenta? Ca am acceptat. Am invatat ca viata uneori e de cacat. Si ca e grea si eu trebuie sa infrunt greul, nu sa traiesc cu impresia ca o sa fie bine cat bat din palme. Eu nu sunt magicianul aici si nici vreun zeu cu o super-putere.

Am mai acceptat ca unele caracteristici de ale mele pe care le consider defecte, trebuie sa le tratez ca atare. Sa le vad ca fiind parte din acest intreg. SI trecutul la fel.

Mi-am pierdut ani de zile spunand ca-mi accept trecutul si ca merg mai departe fara sa ma uit in urma. Dar viata nu merge asa. Am invatat ca trebuie sa traiesc cu trecutul si cu ceea ce sunt. Da, o sa ma chinui in continuare sa-mi corectez defectele dar nu pe toate. Nu pe cele care nu fac rau oamenilor dragi. Nu pe cele care ii afecteaza pe oamenii care mi-au fost alaturi mereu.

Trebuie sa invat ca sunt vulnerabila..dar asta nu inseamna ca o sa pot(in viitorul apropiat) sa arat altcuiva ca sunt. Trebuie sa inteleg ca nu am super-puteri si ca nu pot sa fac totul roz.

Dar trebuie sa incerc in continuare chiar daca zic ca am ajuns la capatul puterilor. Nu, nu exista un capat pentru puteri, pentru speranta si vise. Toate astea exista doar pentru ca vreau eu..si le pot da la o parte cand e momentul potrivit.

Acum e momentul potrivit.