Stim deja cat de mult ne slefuiesc cei care trec prin viata noastra. Stim ca ne influenteaza, ne educa, ne invata, ne ridica sau ne darama.

Dar cand stai la aceeasi masa cu trecutul tau si-l privesti, cand clipa se dilata si te pierzi in moment, tot ceea ce stii nu mai conteaza.

Cand te uiti la trecutul tau si realizezi ca tu nu mai esti la fel, si nici el nu mai e la fel, dar simti ca tu ai crescut, in momentul ala, scurt, ii multumesti lui Dumnezeu pentru ce ai trait.

Trecutul nu creste, sau nu cel pe care-l ai la indemana. Se face din ce in ce mai mic. Neimportant. O lectie invatata pe care n-ai nevoie s-o repeti.

Stiu ca n-are logica, stiu ca uneori n-am logica, n-am inceput si sfarsit, n-am esenta sau au prea multa. Stiu ca sunt idealista cand vine vorba de viitorul meu sau de viitorul celor iubiti. Stiu ca m-am nascut cu sentimentul ca eu n-am cum sa dau gres. Stiu ca, atunci cand e important, sunt cea mai puternica persoana, iar cand sunt nimicuri ma lovesc de ele precum marea de stanci, si ma rup in mii de bucatele. Stiu ca imi trebuie mult ca sa ma lipesc.

Si cand ma uit in jur, uneori, ma lovesc de ciment, iar alteori de un taram de basm.

Pentru ca visez si nu suficient. Sunt superficiala dar nu mereu.

Si jumatatile astea de ma masura, desi ma intregesc ca om, ma sfarama in fiecare zi. Pentru ca nu apartin niciunei lumi. Pentru ca nu sunt nici cea mai desteapta, nici cea mai frumoasa, nici cea mai proasta, nici cea mai obidienta. Si pentru ca NU sunt toate lucrurile astea, pentru ca sunt jumatati de masura, visez la ceva care sa ma intregeasca. Poate un job, poate o tara straina, poata un el, poate orice altceva.

Traiesc cu o frica. Mi-e frica sa nu raman jumatate din ceea ce pot fi din cauza ca n-am o sansa.

Mi-e frica sa n-am o imagine eronata asupra mea, asupra lumii, asupra omenirii.

Si doar aici pot sa recunosc tot si sa recunosc ca … mi-e frica de mine.