Simt ca-mi pierd speranta. Simt ca ajung in momentul ala in care n-o sa mai pot spune „O sa fie bine”.

Mi-e frica de momentul ala. Mi-e frica sa nu mai pot zambi din orice. Mi-e frica sa ajung acolo.

Tot ce aud, tot ce vad, toti oamenii au din ce in ce mai multe probleme. Isi pierd locul de munca, isi pierd mintile, isi pierd sufletele. Pierd bunatatea si speranta. Si atunci, cum sa pot crede intr-un final normal? Nu unul de poveste, nu, un final oarecare. Dupa o viata traita alaturi de cineva, cu un copil sau doi, cu 10 albume foto din vacante. Cu amintiri frumoase dar si rele. Nu asta e normalitatea?
Nu cer mult, nu cer totul. Sunt mediocra si accept. Nu am un talent extraordinar, n-am o voce care sa se ridice deasupra tuturor. Dar cer o sansa.

Sansa de a fi bine. Chiar nu se poate?

Mergem din ce in ce mai jos. Nu ne ridicam. Ne mintim. Si dincolo ce ne asteapta? Intuneric.

Imi pare atat de rau pentru tot. Imi pare rau ca nu mai pot astazi. Ma recunosc invinsa..cel putin pentru moment.