Se scrie mult despre tot. Se scrie despre lumea de azi, despre rautatea si bunatatea ei. Se scrie despre viteza ametitoare cu care traim. Despre absolut orice, nimicuri sau lucruri importante.

Scriem despre ce traim, despre ce simtim, voalat sau direct. Scriem pentru ca, uneori, unora, scrisul ni se pare medicament. Pansament pe rana.

Scriu pentru ca a ajuns sa-mi fie sila de oameni grabiti. Da, toti traim grabit intr-o oarecare masura dar ne mai oprim. Am momente cand ies din tura de noapte si merg agale catre statia de autobuz si trec peste o pasarela. Si vad soarele, stralucitor si frumos. Si ma opresc. Apreciez, respir si zambesc. Uit pentru putin de nervi, probleme sau orice altceva.

Oameni aroganti carora nu le pasa pentru ca nu isi fac timp sa se opreasca.

Stiti ce cred? Acesti oameni care traiesc fuga asta dementa, neoprita, pentru cat mai multa viata, or sa ajunga la final si o sa realizeze ca, de fapt, viata nu inseamna cantitate, inseamna calitate.

Nu-mi este rusine cu faptul ca vreau povestea. Nu-mi este rusine ca moralitatea mea este peste medie.

Si niciodata, dar niciodata n-o sa plec capul in fata unui barbat doar ca sa fiu acceptata. Sunt suficiente femei care sa faca asta, nu-i nevoie de inca una.