Cel mai mare blestem al femeii este, cu siguranta, acel sindrom premenstrual.
Pentru mine, o saptamana inainte si una dupa, ma inghite o gaura neagra a depresiei si groazei, a siroposeniilor din filme si ratarile din trecut.
Este ingrozitor sa stii DE CE te simti asa dar sa nu poti face nimic. E ca si cum ai fi in nisipuri miscatoare si cu cat incerci sa te ridici, cu atat te afunzi mai tare.

Am fost in perioada asta pana acum cateva zile. Evident ca stau cu ochii pironiti pe tavan si ma gandesc „cu ce am gresit, Doamne, in viata asta de ma simt asa trista?!”. Si stiu de ce ma simt asa, dar nu ma pot opri.

Si m-a cuprins disperarea cand ma gandeam ca am aproape 23 (!!?) de ani si n-am realizat nimic. Nici macar n-am terminat facultatea aia (mai am putin, dar totusi) si da, am un job, dar nu e de viitor. Iar in ceea ce priveste viata sentimentala, mai bine ma calugaresc.
Evident, toooate aceste probleme isi faceau de cap zi si noapte, fara sa permita vreunei „scame” de gandire rationala sa intervina.

Acum sunt ok, bineinteles. Ma gandesc ca mai am putin si-mi iau diploma (e ca si cum as lua un sul de hartie igienica, nu valoareaza mai nimic dar cand ai nevoie de eeeel…), am o groaza de experienta in cele mai variate domenii ceea ce nu face decat sa convinga un viitor angajator cat de usor ma adaptez si ce super sunt . Ha ha ha. Iar treaba cu relatiile…mda, acolo n-am ce spune, n-am rezolvare si nici mari sperante.

Am citit Metamorfoza lui Kafka. M-am asigurat ca nu mananc nimic inainte pentru ca DUPA oricum nu aveam nicio sansa. Ok, deci am citit-o. Si n-am inteles absolut nimic. Am mai avut eu o tentativa acum cativa ani sa citesc Castelul, am esuat mizerabil.
In fine, m-am apucat sa caut pe net o „talmacire” a povestii. Nu, nici pe aia nu am inteles-o.

Fac chestionare, ma plictisesc teribil. De abia astept sa-mi iau permisul. Traiesc cu speranta ca, intr-o noapte de vara, cand o sa mi se puna pata grav pentru ca n-o sa adorm, o sa ma urc in masina si o sa conduc fara directie. Asa cum imi imaginam cand eram mica inainte sa adorm.

Mmmm, da. Dupa PMS macar se imprastie „norii” de pe cerul meu si nu mai sunt foarte melodramatica.
Cred ca, de fapt, sunt o romantica incurabila dar prefer sa arat altceva. Cred ca si functioneaza (atrag ce nu trebuie din partea sexului masculin).

Vreau neaparat sa scriu primul post despre muzeul meu muzical si imi tot imaginez care-i prima melodie si cum sa povestesc ce am simtit, dar ma tot blochez. Sper sa reusesc sa scriu zilele astea.

Si ca sa inchei filosofic. Ma tot intreb : oare pe masura ce inaintam in varsta ne este mai usor sa ne desprindem de persoanele dragi? Sau durerea este aceeasi insa o acceptam altfel?

Hugs