Cateodata, doar cateodata, mi-as dori sa ma opresc. Din tot. Din orice. Din ganduri, frematari, griji.

Sa-mi spun stop. Sa n-o iau de la niciun capat.

As vrea sa opresc senzatia asta de neliniste care curge prin mine. 

Cand eram mica, mica de tot, bunica mea din partea tatalui m-a dus la biserica. Am fost socata (la modul neplacut) : babe care barfeau si m-au dat la o parte sa stea jos, lumanarile care aduceau moarte – nu lumina, inghesuiala, fum innecacios, pupatul icoanelor, toate astea au creat un tablou urat in capul meu.

Apoi, m-a dus bunica din partea mamei la o alta biserica. Acolo mi-a placut. Peretii albi, liniste, scaune pentru toata lumea si un nene care vorbea ceva ce eu intelegeam. Vorbea si nu canta. Cel putin, nu tot timpul. 

Si mi-a placut. Si am mai mers. Am mers in toate vacantele cat am stat la Bacau. La 14 ani, pentru ca mama hotarase sa se boteze la ei, m-am botezat si eu. Oamenii erau calzi, si-mi zambeau si-mi vorbeau frumos. Nu-mi ziceau „n-ai voie”, imi argumentau de ce. Totul avea logica. Mergeam in tabere si erau cele mai frumoase amintiri. Eram atat de fericita. Aveam sufletul plin.

Am tot mers pana pe la 16-17 ani. Apoi am crescut. M-am apucat de fumat. M-am indepartat si ma enervam cand auzeam ca „pamantul n-o mai duce mult”.

„Cum adica? Eu am doar 16 ani! Nu mi-am trait viata! Nu m-am distrat!”, le spuneam prietenelor mele.

Si de atunci am inceput „sa ma distrez”. N-am mai tinut cont de nimeni si de nimic. Am fumat, am dansat pana dimineata, am baut, destrabalare totala.

Sunt aproape 5 ani de atunci si vin si spun „sunt nefericita”. Profund nefericita. Sunt goala sufleteste. Incerc continuu sa-mi umplu golul asta prin altii. Si nu imi iese. Pentru ca „altii” pleaca, mereu si mereu raman cu durerea. 

Eu de la 11 ani am tinut jurnale pana in momentul cand a murit tata. Si m-am uitat prin ele. Stii ce am observat? Singurele momente cand scriam ca sunt fericita, erau momentele cand ma intorceam la Dumnezeu.

Nu-mi vine sa cred ca-mi recunosc toate astea. Nu-mi vine sa cred cand ma gandesc ca dupa ce o sa inchid fereastra asta o sa ma intorc la viata mea. Nu-mi vine sa cred ca oamenii aia aveau dreptate, ca in Grecia si (aparent) in Franta s-a dat o lege prin care oamenii sunt obligati sa lucreze si sambata.

Nu mai am energie azi.