Cateodata mi-e asa ciuda pe mine! Mi-e ciuda cand ma afund adanc in viata mea. Cand tot ce vad,gandesc,respir, traiesc se invarte fix in cercul vietii mele. Si da, e logic, noi pentru noi suntem centrul universului. INSA mi-e ciuda ca uit sa privesc in ansamblu.

De ce mi-e ciuda? Pentru ca daca n-as uitat (atat de des, as spune) sa ridic privirea din propria-mi poza atunci cu siguranta nu m-as mai poticni atat de des.

Si nu vorbesc aici de dramele copiilor din Africa sau de crimele din Iraq. Vorbesc aici de cat de mult privesc prezentul. Si ma tulbur si agit pentru lucrurile actuale. Stiu ca e bine sa privesc prezentul dar cand prezentul mai mult te roade decat sa te bucure atunci parca e mai bine sa-ti spui „Stop!” si sa te uiti putin inainte.

In momentul ala ma descarc. Atunci cand privesc in fata am o revelatie brusca. Imi dau seama ca lucrurile nu raman asa. Ele se rezolva, se dizolva sau dispar…intr-un fel sau altul.

Imi vine sa-mi lipesc un post-it in frunte pe care sa scriu „Priveste inainte!”

Pot?:)