Speram sa pot sa joc rolul de „fata buna” pana la capat. Sa nu ajung sa te urasc pentru ca ai renuntat la ce aveam. Pentru ca am crezut in ce mi-ai spus. Am crezut in tine si mi-ai daramat zidurile.
Dar nu pot. Pentru ca am inteles..am inteles ca n-a fost asa. N-a fost cum am vazut eu lucrurile.
Pentru ca mi-am pus speranta in tine, pentru ca mi-am permis sa-mi doresc.Sa-mi doresc alaturi de tine lucru mari, pentru o instabila ca mine.
Si acum, cand stiu ca nu e adevarat, a inceput sa doara. Si te urasc pentru asta. Pe tine si pe urmatorii. Si m-ai inrait cand eu nu voiam asta. Cand tot ce am facut a fost sa fiu normala. N-o sa inteleg de ce exista cercul asta vicios.
Cercul asta din care nu iesim. Ea intalneste un el, el minte, ea sufera si se inraieste. Sau invers…
Si merge asa, cu victime colaterale, pana la sfarsit.
Si ajungem sa obosim si sa ne mintim ca ne e bine. Ca ne potrivim. Ca avem acelasi viitor, aceleasi dorinte, acelasi ideal…pe cand, singurul lucru pe care-l avem in comun este frica. Frica de singuratate.
Da, ai reusit. Mi-ai dat jos masca. Si acum pot sa te urasc in liniste, fara sa ma simt vinovata ca simt asa ceva.
Randuri cu ganduri 
pe mine ma intristeaza acest cerc vicios. creeaza numai victime.
E oarecum o balanta echilibrata. Dai una, primesti una, dai una, primesti una,etc .
Nu spun ca e bine sau ca asa trebuie sa fie. Spun doar ca asa este si suntem toti in acelasi rahat
problema e ca primesti una si dai altuia alta 😛
Ideal ar fi sa nu facem asta. Unii n-o fac, eu incerc sa n-o fac dar cand stai si primesti si primesti si tot primesti, ajungi intr-un punct in care dai fara sa te mai uiti in cine. Fara sa-ti pese, vrei doar sa preiei fraiele vietii tale.