Week-end-ul acesta am ramas singura. Mama a plecat la tatal ei si prietenii mei s-au imprastiat prin diferite colturi ale tarii, fiecare cu „misiunea” lui.
Cand m-am vazut singura, n-am stiut cum sa reactionez. Sa sun pe altcineva sa ne vedem? Sa vegetez in casa? Sa dorm?
Nu a durat mult pana sa-mi dau seama cat de bine o sa-mi prinda cateva zile deconectata de la realitate.

S-au intamplat multe si am senzatia ca de fiecare data cand mi se testeaza limitele, in loc sa ma intreb „de ce?” sau sa ma plang, reusesc sa ma intaresc si sa prin de 100 de ori mai multa incredere in mine.

Ii povesteam fratelui meu ca 2 saptamani am muncit cate 11-12 ore/zi, chiar si in week-end am lucrat. Si m-a intrebat ce-am de gand sa fac, sa continui asa, sa le cer bani mai multi, sau ce?
Si tot ce mi-a venit in minte a fost : de ce sa nu merg mai departe? Faptul ca am muncit 12 ore/zi m-a facut sa imi dau silinta si pentru facultate. Am realizat cat de mult pot duce si ce om pot sa devin. Si nici macar nu e asa greu cum credeam.

Insa ceea ce m-a uimit in zilele astea a fost faptul ca nu m-am simtit singura. Deloc. Mi-am facut de mancare, mi-am spalat hainele, mi-am facut proiecte si a fost bine.

Oare ar trebui sa ma sperie faptul ca la varsta asta am ajuns atat de obisnuita cu singuratatea incat nu vreau sa schimb nimic? Oare e vorba de singuratate in conditiile in care in restul timpului ies mereu cu prietenii?
Oare e vorba de singuratate aici?

M-au incercat si cateva stari mai putin placute insa le-am dat peste bot si m-au lasat in pace. Nici macar nu mai privesc lucrurile astea ca fiind o lupta. Au devenit o parte din mine cu timpul.

Insa, cateodata, doar cateodata, mi se face dor sa apartin.