Discutam in seara asta cu cineva care este cu moralul la pamant. Am incercat, facand slalom printre vesnicele sfaturi, sa-l ajut cumva. Si mi-am dat seama ca nu pot.
Este aceeasi neputinta pe care am mai simtit-o candva si este groaznic. Este groaznic sa stii ca si tu ai trecut prin acelasi cacat, si fix aceleasi probleme/ganduri/idei ai avut dar in acelasi timp sa nu-i poti spune celuilalt „o sa fie bine” sau „toate trec” pt ca-ti amintesti ca atunci cand erai in situatia respectiva si cineva iti spunea cacaturile alea tu nu voiai decat sa-l scuipi in ochi.

E greu cand te doare. E greu pt tine dar si pt cei din jur care asista neputinciosi la suferinta ta.
E greu cand stii ca toate cuvintele bune si adevarate au fost folosite de-a lungul timpului si transformate in clisee.
Si de clisee ne-am saturat. Am obosit cu totii sa auzim aceleasi lucruri, aceleasi indemnuri pline de speranta. E de cacat cand tu esti in bezna, sa-ti spuna unu’ „frate, am trecut prin ce-ai trecut tu si am scapat cu viata”.
Nu stiu, eu asa vad lucrurile. Stiu ca sunt multi care le vad diferit dar pana acum, personal nu i-am intalnit pe aceia.

Cred ca asta e cea mai mare durere a lui Dumnezeu, sa ne vada chinuiti si suferind dar in continuare neascultatori si nepasatori fata de sfaturile Lui.