Prima oara am vazut marea cand aveam cam 5-6 ani. Am fost toata familia intr-un concediu prin mai multe locatii. Aia a fost prima interectiune si nu mi-a placut. A batut vantul rau si imi intra nisip in ochi..plus ca nu stiam sa inot.

Apoi am fost cand aveam cam 15-16 ani. Am plecat cu tata de nebuni si a fost genial!

A devenit un fel de traditie sa mergem in fiecare an, noi doi.

Anul trecut cand am fost fiecare amintire ma durea,ma rascolea si ma chinuia.

Anul asta , mi-am lasat toata durerea acolo. Am stat singura,zeci de minute, „spalandu-ma” de regrete,lacrimi amare si amintiri dureroase. Am plecat cu sufletul usor,cu inima plina de dor de el dar fara moarte.

In week-end m-am intalnit cu un tip, am avut eu o chestie dubioasa la un moment dat cu el. Oricum, la un moment dat stateam pe terasa si ma uitam la stele si ii spuneam ca din nou mi-e dor de mare. Bineinteles,mi-a spus ca ar trebui sa mergem.

Nu pot inca sa impart ce simt pentru mare cu altcineva. Cu un alt „el”. Marea e a mea si a ta,tata …for now,at least.