Tin minte ca atunci cand m-am angajat eram atat de speriata si de timorata incat refuzam sa mananc de rusine. La un moment dat chiar ma gandeam sa ma duc sa mananc la toaleta 🙂

Dupa 2 saptamani,s-a intamplat ce s-a intamplat cu tata si ei toti au fost alaturi de mine. Cand m-am intors la birou ma asteptau multe brate deschise si maini intinse care m-au ajutat sa ma ridic…de la suflet la suflet.

Nu a existat zi sa nu ma faceti sa zambesc sau sa rad. Ati fost ca un medicament pentru suflet.

Azi,cand a trebuit sa ma despart de voi,mi-am plans sufletul. Pentru ca am vazut,am auzit si am simtit ca si eu insemn pentru voi la fel de mult cat insemnati voi pentru mine. V-ati pus increderea in mine si m-ati impins spre un viitor mai bun. Da,au curs lacrimi,si ale mele si ale voastre si mi-e greu…dar acum stiu ca exista acolo,undeva in tot Bucurestiul ala mare,o mana de oameni care ma vor pastra in suflet (asa mi-ati promis 🙂 ).

…inca incerc sa ma opresc din plans cand ma uit la cana aia de cafea,dar inca nu pot …