Oare cum ar fi daca el ar fi inca aici? Cu el as putea sa ma sfatuiesc,sa-i spun si sa-l intreb. EL a fost singurul „om mare” care a stiut prostia pe care am facut-o cu scoala de soferi si restul. El m-a ajutat in felul lui si m-a sfatuit..
Oare acum ce mi-ar spune? Mi-ar arata incotro s-o iau?
Pentru ca simt ca nu mai pot ..si sunt disperata si am nevoie de el.
Este cat se poate de adevarata zicala „omul potrivit la momentul potrivit”. Exista in viata fiecarui om un moment (sau mai multe de-a lungul vietii) in care se deschide. Se poate deschide spre viitor,spre o idee,spre o relatie,etc.
Cred ca datorita acelor „coincidente” s-au intamplat majoritatea lucrurilor din viata noastra. Spre exemplu,acum doi ani a fost momentul in care am simtit eu acea deschidere spre „altceva”,o deschidere totala cum n-am mai experimentat. Asta se intampla si acum,diferenta este ca nu apare persoana si poate nici „poarta” nu este larg deschisa :))
Ma gandeam la toate persoanele deosebite pe care le cunosc. La fetele care lupta zi de zi pentru diferite lucruri : pentru un viitor mai bun,pentru o relatie…
Eu ma lupt sa-mi pastrez sufletul …si atat.
Navigam putin pe cateva site-uri si am ajuns pe un mai vechi si demodat site de socializare. SI m-am apucat sa ma mai uit ce e pe acolo,arhive bla bla…
Am dat peste o serie de chestii si mi-am amintit cum mi-a placut mie de cineva fara sa-l cunosc. Habar n-aveam cum arata,cine e sau cu ce se ocupa dar mi-a placut ataaat de mult incat nici pana in ziua de azi nu stie nimic :)) Funny,right?
Acum stiu cum arata si cu ce se ocupa dar tot n-am aflat „cine e” …
BIneinteles ca urmatorul meu gand a fost ” de ce n-am spus nimic?” Nu e prima oara cand mi se intampla…Mi-am dezvoltat atat de mult instinctul de auto-aparare incat nu-mi permit sa fac greseli de felul asta. Oricat as striga „carpe diem” ,nu-mi sta in fire. Poate am fost la un moment dat asa (ma indoiesc) dar acum n-as mai face ceva fara sa gandesc de 10 ori inainte.
Norocul meu este ca iubesc noaptea si-mi permit sa-i arat ei ce simt si ce gandesc.
Nu e vorba de iubirea aia de care vorbeste toata lumea, e vorba de atasamentul fata de cei din jur.
Saptamana trecuta mi-a cerut fratele meu un CV pentru ca s-au eliberat niste posturi pe la banci. Si in prima faza am fost foarte entuziasmata si ma gandeam cat de tare ar fii, dar apoi cand am venit la birou si i-am vazut pe nebunii astia si cand radeam cu ei, mi-am dat seama ca au intrat in sufletul meu si nu sunt inca pregatita sa renunt la ei. Si mi-am mai dat seama ca desi am crezut ca pentru mine banii conteaza foarte mult,acum realizez ca nu e asa de adevarat.
Mai ales ca am ajuns sa le port de grija si cand au nevoie de ceva ii ajut sau cand ii vad ca nu sunt in apele lor as vrea sa le fie mai bine.
E normal avand in vedere ca ar trebui sa fie DOAR niste colegi?
P.S.: In rest sunt ok…vorba aia , exist si atat. 🙂
Pentru mine si sufletul meu. Pentru faptul ca de abia acum inteleg (si nici acum in totalitate) ce inseamna sa lupti . Pentru ca am invatat sa cad si sa fiu calcata in picioare.
Toate sunt pentru mine si despre mine.
http://www.youtube.com/watch?v=tAtp011eRZI
Asta pentru ca imi aminteste de doua zile in care am uitat tot ce insemn eu si a fost o eliberare extraordinara.
Nu iubesc,nu mai plang,nu ma mai cert…acum e momentul sa lupt.
Would I lie to you? 🙂
Randuri cu ganduri 