..sa traiesc,sa respir,sa gandesc,sa ma doara. Gandul clipei urmatoare ma oboseste si simt ca in mine ceva se rupe cu fiecare gura de aer.

Am obosit sa ma mai intreb „de ce?” , am obosit sa ma prefac,am obosit plangand,am obosit traind .

Nu mai vreau..nu mai vreau sa mai existe maine..nu mai vreau sa fiu ..dar DOamne,daca se intampla,ai tu grija de EA?

Ma doare atat de rau ca as vrea sa ma tarasc, atat de rau ca as da orice sa te mai vad.

Nici nu mai are rost sa intreb ..de ce?