Saptamana trecuta credeam ca in sfarsit am luat deciziile potrivite ca sa-mi pot aduce viata din nou pe linia de plutire. Hotarasem sa ma mut inapoi acasa,sa fiu aproape de mama si mai ales de tata. Hotarasem sa fiu acolo cat timp mai are. Era fericit,il sunasem si ii spusesem si el de abia ma astepta sambata. I-am dat si mesaj si i-am spus cat de mult il iubesc. Vorbisem deja cu toata lumea si fratele meu ma sustinea,ba chiar urma sa ma ajute sa-mi mut bagajele sambata.

A venit si vineri,eu dadeam mesaje amuzante. Stiu ca la un moment dat mi-a dat Andreea mesaj ca ma iubeste mult si mi s-a parut ciudat dar n-am realizat. Apoi m-a sunat fratimiu,mi-a spus ca sa ma invoiesc si sa cobor ca ma asteapta Oana. Eu am crezut ca mergem sa mancam ceva asa ca razand l-am intrebat „unde mergem?” si el mi-a spus ” la buftea…a murit tata”.

Stiu ca am inceput sa tremur si m-am asezat pe scaun,si el a tipat in telefon ca sa ma calmez si sa fiu puternica pentru mama.

Am ajuns la Buftea si am fost puternica,am stat langa mama tot timpul,am ajutat-o sa planuiasca totul.

Sambata stiu ca am cedat. Stiu ca m-am certat cu toata lumea si am urlat la babele alea. Am injurat si am dat cu pumnul…am plans necontrolat si m-a durut..rau rau de tot. Nu am dormit,am ramas,langa mine a ramas si Andreea,toata noaptea.

Duminica urma sa fie inmormantarea.

Nu stiu exact ce s-a intamplat dar am amortit. Complet. Nu mai simt nimic,sunt constienta de tot dar nu pot sa plang. Toti se uitau la mine ca la o ciudata ca nu-l plangeam,dar efectiv nu puteam. Nervii si furia probabil ca m-au ajutat. Ma uitam in jur si vedeam numai fetze false. Si pe langa toate astea vedeam durerea fratelui meu. O durere imposibil de descris,pe care nici acum nu o inteleg in totalitate.

Luni m-am mutat inapoi,langa mama. M-am mutat in singura „casa” pe care am avut-o vreodata,in locul in care trebuia sa fi ramas de la inceput.

Acum bineinteles ca am mii de ganduri. De ce nu plang? De ce nu simt? Oare el ce a gandit? De ce n-am fost mai des pe la el? De ce…

Am un mare gol in mine si stiu ca l-am pierdut pentru totdeauna.

Multumesc tuturor celor care au fost alaturi de mine si iti multumesc in special tie Andreea pentru absolut toate lucrurile pe care le-ai facut pentru mine si pentru mama.

„Atat de mult mi-e de dor de tata…”