Lacrimile cadeau incet una dupa alta la fel ca si picaturile reci ale ploii.Numai ca ale ei erau dureros de fierbinti si incarcate cu sufletul prizonier al durerii.
De ce se intorcea impotriva ei tot ce crezuse pana atunci? De ce era atat de palpabila durerea? Si de ce nu putea sa umple golul din stomac?
Intrebari,franturi de vise si ganduri si sperante adunate,totul degeaba..ajunsese acum aici,singura,la un capat de drum.De fapt,nici capat de drum nu era..era o amarata de infundatura a unui drum periculos ! Dar nimeni nu i-a spus,niciun semn nu a avertizat-o.
Ar fi vrut sa dea timpul inapoi…in aceasta seara si-a permis luxul de a-si incalca regula de baza : “nu regreta nimic din ce ai facut”. Ar fi dat timpul inapoi si ar fi facut totul altfel,cu siguranta! Nu s-ar mai fi expus atat lumii si ar fi stiut pe cine sa se bazeze intr-un final.CU siguranta nu si-ar mai fi daruit inima si nici n-ar mai fi varsat vreo lacrima.
Incerca sa indeparteze nodul din gat si sa-si continue sirul gandurilor…insa nu a reusit.
Ce bine ar fi fost daca ar fi existat cineva acolo,sa-I traseze usor cu degetele urmele lacrimilor care ii brazdau fata.Dar nu exista..si asta durea cel mai mult.Nici macar sa priveasca spre “maine” cu incredere nu mai putea.Orice miscare o durea,orice gand o durea,orice greseala acum era enorma. Un singur gand supravietui in amalganul celorlalte :”oare va supravietui acestei nopti?”

De mult n-am mai avut literele aproape…si n-am mai format cuvinte sau fraze pompoase ! de mult timp nu am mai spus ceva frumos..am copiat,poate am ajuns intr-o letargie totala . Unde sunt noptile cand in loc sa stau cu ochii in calculator,scriam..gaseam foi si le umpleam, pentru unii doar cu simple cuinte,pentru altii erau idei..pentru mine erau bucati de suflet.
Unde s-au dus toate? De ce m-am privat de aceasta placere?
Acum o iau de la capat..scriu pentru mine,pentru noi..scriu pentru ca stiu ca pot..scriu pentru ca tu stii ca pot.
Ma minunez cu ce usurinta ies cuvintele.Probabil ca undeva in adancul meu asteptau sa fie iar scrise,asteptau in linistea serii sa ia viata.
E ciudat ca oamenii “celebrali” considera cuvintele o necesitate.Dar Dumnezeule cata putere au ele…daca ar fi doar niste litere insiruite nu ar mai declansa razboaie,drame sau pasiuni.Nu ar mai fi lumea ce este…in fiecare dintre noi zace un mic romantic…doar ca unii il ascund prea bine..de ce l-as ascunde? Ar insemna ca ma ascund de mine insami!
Ce nopti frumoase am avut…nu mai pot sa-mi blamez viata,am ajuns s-o apreciez.Am ajuns sa ma iubesc,sa ii iubesc pe unii,sa-I ignor pe altii…ce nopti frumoase…

Cat de usor ti se naruie lumea cand iti pui sperante in cineva.De fapt cand iti incredintezi inima cuiva,si acel cineva nici macar nu stie.Am stat sa studiez starea mea dinainte sa fac acest pas.
Am observat ca e ca si cum as trece printr-un desert sentimental fara apa,apa a se citi o tinta/speranta/dorinta! Ma trezesc fara chef,simt ca nu am pentru ce sa mai traiesc,pentru ce sa ma chinui inca o zi…cine ma va asculta la sfarsitul acelei zile..cine ma va tine de mana?
Si usor usor se instaleaza disperata nevoie de a te agata de cineva..oricine.Aii este problema ..acest “oricine” de obicei se dovedeste un “nimeni” la care inainte nici nu te-ai fi uitat. Incepi sa-l vezi alfel,incepi sa crezi ca este pentru tine.
Pana …pai pana iti dai seama ca el habar nu are de existenta ta..pana iti dai seama ca el se uita la tine ca la o amica super de treaba,glumeata si care tine la gluma cand sunteti cu “baietii”.
Si atunci realizezi…hei,ca sa nu mai treci printr-un desert sentimental,esti pregatita sa treci printr-un camp plin cu cactusi intepatori si durerosi. Hell that’s gonna be fuuun!
Mai bine ramaneam si ma uscam in desert decat sa inund o campie!