Sleeping conscience

Nu e amuzanta capacitatea asta a omului de a-si reduce la tacere constiinta?
“O fac doar pentru bani” sau “e mai bine sa nu spun nimic”. “Mi-e mai bine fara sa simt” sau “oricum nu e fericita”.

Astazi, imi pare rau ca m-am transformat intr-o persoana atat de cinica si sceptica. Imi pare rau ca am permis intamplarilor din viata mea sa ma transforme intr-o persoana rea.
De asemenea, as vrea sa pot recunoaste asta zilnic. Nu doar astazi pt ca sunt intr-o dispozitie ciudata si usor sentimentala. As vrea zilnic sa realizez ca exista, totusi, iubire si sinceritate. Nu oriunde, nu oricui. Mie sa-mi recunosc si sa-mi permit sa traiesc.

Si totusi, zilnic aleg ratiunea. Zilnic inclin balanta spre logica si cinism. Aleg sa fiu singura, linistindu-mi constiinta ca asa imi e mai bine. Aleg sa fiu rea, spunandu-mi ca e mai sigur.

Stiu ca maine, sau poate poimaine n-o sa mai gandesc asa si ca o sa fiu ferm convinsa ca principiile astea sunt sanatoase, dar azi, doar azi, am dreptul sa le pun la indoiala.

Citate

Astazi am fost deosebit de activa si mi-am facut ordine in camera. Mi-am rearanjat biblioteca, din pacate si asa mi-a luat toata ziua si nu am mai avut timp s-o aranjez asa cum as fi vrut (pe editura, autori, etc). Printre muuuulte foi gasite, am descoperit si o foaie pe care am notat cateva citate gasite prin carti.

Imi pare rau ca nu am scris si de unde le-am cules, insa sunt frumoase.

“Ce-i ramane omului din a lui truda/ Din faptele ce savarsitu-le-a sub soare? / Desertaciune-i agitata-i truda, / Iar viata-o clipire doar din pleoape.”

“Uneori tacerea e atat de adanca, incat auzi parca falfaitul spiritelor care se intorc spre apus.”

“Caci adanciti in somn ca de mormant/ Ei nu cunosc al vietii sbucium greu../ Si sufletul lor nu se mai chinuie / Framantat de dorinti de neindeplinit.

“Ca umbra, mai lunga cand cade de departe / Mai larg rostogolind cerul durerii, / Tot astfel amentirea-mi cu cat se-ndeparteaza / Sa-ti prinda sufletul in valu-i gros.” (Mickiewiez)

Si preferata mea :

“Fiecare dintre noi urmarim o iluzie, o ascundem in suflet, si cand, in sfarsit, ne-am saturat de ea, ne dam seama ca a fost o nebunie.” (cred ca este un citat dintr-o carte de Proust).

Schimbari

Pe la 18 ani eram destul de sigura ca nu o sa ma mai schimb. Era anul meu si il traiam din plin.

La 19 ani deja eram convinsa ca nimic nu ma mai poate schimba. Ii auzeam pe cei din jur care spuneam ca nu sunt formata, ca o sa ma mai schimb. Mi se pareau aiureli, ce era sa mai schimb la mine? Mi se parea ca am trait atat de multe incat nu mai e nimic care sa ma surpinda.

La 20 de ani deja nu mai stiam cine sunt. Eram bulversata si toata lumea mea era cu fundul in sus. Pesimista, nu credeam ca pot sa ies din starea aia.

La aproape 22 de ani vin si spun ca m-am schimbat atat de mult incat de abia tin pasul cu mine. Cum sunt? Hotarata, optimista, increzatoare. Uneori ma indoiesc de mine. Nu mai am incredere in nimeni. Da, mi-am pierdut capacitatea de a iubi pe altcineva. Am ramas cu o iubire imensa pentru cei care mi-au stat alaturi. Parca e loc pentru cineva nou dar..nu pot.

Vin si spun ca oamenii se schimba mereu. Cineva sau ceva te poate schimba.

Pe mine m-a schimbat pierderea unui om nepretuit.

Oare pe altii ce i-a determinat sa devina asa cum sunt?